Faptele apostolilor 10:1-33 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Dragii mei, la fel ca în versetul 33 ar trebuie să fie atitudinea fiecăruia dintre noi când venim în casa lui Dumnezeu și ascultăm Cuvântul, fiecare ar trebui să dăm glas acestei atitudini, în forma în care se află exact aici în Scriptură: „Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui!”
Să ne dea Domnul această atitudine sfântă și bună ca să ascultăm tot ce ne va spune Domnul!
Cartea Faptele Apostolilor este o cronică a Bisericii din timpurile de începuturi. Este o carte predominant narativă și vorbește despre dinamica formării trupului lui Hristos. Pentru că pe linia I a acestei lucrări se afla Duhul lui Dumnezeu care răspândea Cuvântul Evangheliei și aducea oameni la credință și erau oameni convertiți, o parte din credincioși, de-a lungul veacurilor, au folosit cartea Faptele Apostolilor ca să traseze câteva principii de bază în virtutea cărora Duhul lui Dumnezeu lucrează în istorie. O mare parte din credincioși au spus că așa cum Duhul lui Dumnezeu a lucrat în istorie în acea vreme, în timpurile care le vedem în Faptele Apostolilor, la fel Duhul lui Dumnezeu lucrează de-a lungul istoriei. Intensitatea probabil și ponderea în care Duhul lui Dumnezeu lucrează într-o formă sau alta, diferă. Dar în principiu, Duhul lui Dumnezeu lucrează în același mod.
Ca reacție la această afirmare, la această atitudine, au fost unii care au venit și au spus: „Nu este bine să folosim cartea Faptele Apostolilor ca și o carte de doctrină sau învățătură. Pentru că această carte este o carte de istorie! Ne uităm citim istoria Bisericii de la începuturi, înățăm câte un lucru sau altul, dar nu ar trebui să folosim această cartea ca una de învățătură sau de doctrină!”
Dragii mei am o problemă cu această afirmație. Cu toate că se face și în vremea noastră, am o problemă pentru că ajung să citesc 1 Timotei 3:16,17 care spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
Prin urmare dacă cartea Faptele Apostolilor n-ar fi o carte de învățătură din care să și învățăm, atunci ar trebui să facem o paranteză și să spunem că versetele din 1 Timotei 3:16-17 sunt adevărate, se referă la toată Scriptura, mai puțin cartea Faptele Apostolilor. Dar nu putem face acest lucru!
Eu cred cu toată convingerea că această carte este și o carte de învățătură și o carte de doctrină. Și învățăturile care noi le luăm din această carte se complementează în mod desăvârșit cu alte învățături din epistole, din evanghelii și din vechiul testament. Astfel planul lui Dumnezeu este prezentat în mod clar, în mod concret, fără să avem zone de umbră, fără să rămânem cumva în confuzie.
Subliniez însă faptul că dacă luăm cartea Faptele Apostolilor și o punem de pildă lângă cartea Romani, ponderea de învățătură și de dogmă și doctrină, diferă foarte mult. Dar nu putem spune că Faptele Apostolilor nu ar trebui să fie folosită și ca o carte de doctrină sau de învățătură.
Așa cum ați auzit, acum când ajungem la capitolul 10 (și am parcurs aproape o treime din această carte – este încurajator), observăm că este un capitol monumental. Este un moment crucial în economia istoriei răscumpărării. Spun acest lucru pentru că atunci când am început studiul din cartea Faptele Apostolilor, am remarcat că încă de la începutul cărții, încă din primul verset al cărții ne este dată tema întregii cărți.
„Teofile, în cea dintâi cartea a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălțat la cer” – și de acolo, din momentul în care S-a înălțat la cer, mandatul facerii de fapte bune, de minuni în Numele Domnului Isus Hristos și a învățăturii este preluat de Biserică. Am folosit acest motto ca și temă generală a cărții: „Domnul Isus Hristos începe și Biserica continuă.” Aș vrea să fixăm acest adevăr foarte bine pentru că acesta este firul roșu care traversează întreaga carte Faptele Apostolilor.
Fapte 1:8 – aici vedem că Domnul Isus spune Bisericii că va continua mandatul acesta al facerii și al predicării Evangheliei; El anunță acest program profetic, cum se va desfășura și în ce formă va merge.
Noi am început astfel studiul, uitându-ne cum Evanghelia a început să cucerească pentru Împărăția lui Dumnezeu oameni din Ierusalim. Apoi persecuția (slavă Domnului) a venit și a împrăștiat credincioșii prin Iudea, Samaria, Galileea și alte părți și astfel Evanghelia a trecut la etapa a doua a programului profetic: „toată Iudea și Samaria.”
După aceea, ultima etapă în acest program profetic era „până la marginile pământului!” Și vine un famen din Etiopia la Ierusalim să se închine și Filip este trimis să-i predice Evanghelia. Omul aceste crede, se întoarce la Hristos, este botezat și se duce în Etiopia. Numai că acest famen etiopian era un prozelit, adică unul dintre neamuri care a îmbrățișat religia iudaică, a fost tăiat împrejur și respecta tot ce prevedea Legea sau învățătura pentru evreii care erau chiar din Diaspora. Famenul venea Ierusalim, la pelerinaje și se ducea înapoi acasă – acesta era un prozelit.
Când venim la Fapte 10, este momentul în care Evanghelia trece de la evrei sau de la samariteni (care erau un fel de hibrizi – jumătate evrei, jumătate amestecați cu alte neamuri) sau de la prozeliți, la neevrei pur sânge, la oameni dintre neamuri; la cei pe care evreii îi priveau și îi catalogau ca fiind: „păgâni sau necurați sau netăiați împrejur.”
De aceea, acest capitol este fundamental în istoria răscumpărării lui Dumnezeu și este un moment crucial așa cum am subliniat. De altfel, momentul acesta împlinește ceea ce Pavel mai târziu va explica în Efeseni 2. Era vorba de o taină care fusese ascunsă în celelalte veacuri și acum era descoperită. Și chiar acum când era descoperită, evreii nu o pricepeau prea bine! Însuși Petru nu a priceput-o foarte bine, care a avut deschidere să se ducă la samariteni și să vadă că Duhul S-a coborât și peste samariteni (față de care evreii aveau o reticiență foarte mare și îi priveau ca niște necurați) și el împreună cu Ioan s-au dus la ei și au văzut minunea: convertirea acestora.
Dar când este vorba de oameni dintre neamuri, lucrurile însă se complică – era o taină.
Haideți să ne uităm la Efeseni 2, să vedem ce se întâmplă de fapt aici în Fapte capitolul 10. Este de fapt o traducere, o explicație a acestui fenomen, a acestei realități din Fapte 10.
Efeseni 2:11-16 – Aici este Pavel, evreul, care scrie efesenilor, care erau neamuri – majoritatea erau greci care trăiau în Efes.
Efeseni 2:17 – El a venit să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce erați departe (nevreii, cei dintre neamuri) și pace celor ce erau aproape (adică evreii); Efeseni 2:18-22.
Cuvintele acestea ne-ar fi fost spuse și nouă dacă eram în vremea aceea și ne sunt spuse și astăzi. Dintre noi de aici nu este nici unul evreu; cuvintele acestea care sunt scrise aici ar trebui să fie ceva extraordinar pentru noi, pentru că mântuirea nu s-a limitat doar la granițele etnice ale lui Israel. Taina aceasta fusese acoperită în celelalte veacuri! – Efeseni 3:1-5.
Iar acum auziți care este taina care se întâmplă în Faptele Apostolilor 10: Efeseni 3:6-8.
Pentru noi este o bucurie! Pentru evrei în vremea aceea, era un ciocan care le dădea în cap și îi năucea pur și simplu, pentru că ei nu puteau să priceapă că mântuirea este și pentru neamuri.
Vă aduceți aminte când un sutaș a venit la Domnul Isus și a spus: „Doamne, slujitorul meu zace în pat de frig! Zi doar un cuvânt și robul meu se va vindeca!” Și Domnul Isus rămâne șocat pentru că un roman care spusese cuvintele acestea. Iar Domnul spune: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am văzut o credință ca aceastea!” Iar apoi Cuvântul spune: „Adevărat vă spun, că mulți vor veni de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam. Și fii împărăției, vor fi afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților.”
Câti din evrei au evreii în momentul acela că de fapt Domnul Isus spune că mântuirea la care El lucra și era aproape s-o desăvârșească prin suferință, prin moartea și învierea Sa, avea să fie și pentru neamuri? Foarte puțini au priceput-o, nici măcar Petru nu a priceput în momentul acela.
Așadar, de aceea Fapte 10, este un capitol fundamental, extrem de important. Evenimentul acesta însă, dragii mei, respectă și niște principii pe care deja le-am învățat, niște tipare pe care deja le-am văzut din capitolele anterioare.
De pildă, unul dintre aceste tipare, despre care am vorbit, este că Dumnezeu folosește uneori (nu întotdeauna) minuni și când are loc o minune, pe fondul acela al șocului și al uimirii, urmează proclamarea Evangheliei sau predicarea Cuvântului. Și ca urmare a predicării Cuvântului, au loc convertiri în masă sau individuale.
Când ajungem la Fapte 10, remarcăm că acest tipar se întâmplă întocmai. Dumnezeu intervine în mod miraculos. Pe de o parte, printr-o vedenie în cazul lui Coreliu, sutașul roman, și pe de altă parte printr-o vedenie în cazul lui Petru. Au loc aceste fenomene supranaturale după care Petru se duce în casa lui Corneliu și proclamă Evanghelia.
Vom vedea data viitoare că toată casa lui Corneliu, prietenii și rudeniile care s-au adunat să asculte mesajul lui Petru, au fost convertiți. Duhul lui Dumnezeu S-a coborât, au fost botezați și aceștia au fost mântuiți.
Deci minuni, proclamarea Cuvântului și convertiri.
Când am vorbit despre minuni, am văzut reticiența unora spunând că astăzi nu mai este nevoie de acele minuni sau de o pondere însemnată de minuni ca să fie predicat Cuvântul lui Dumnezeu: „Evanghelia, predicarea Cuvântului în sine, este suficientă. Predicarea este suficientă ca să aducă oameni la mântuire. Nu avem nevoie de minuni.”
Atunci îmi pun următoarea întrebare: dacă prin faptul că noi am cere semne și minuni, am diminua valoarea Cuvântului și greutatea Cuvântului în a duce mesajul de mântuire către oamenii pierduți, de ce ucenicii și apostolii în vremea aceea s-au rugat și au zis: „Doamne, acum întinde-Ți mâna să se facă semne și minuni în norod”?
Concluzia noastră a fost că minunile și semnele au rolul de pregătire. Nu sunt un scop în sine, ci au rolul de pregătire pentru a arăta spre altceva.
Poate vă aduceți aminte de exemplul pe care l-am dat cu David, baiatul meu. Îl iau uneori în brațe, îl duc la geam și îi zic: „David, ia uite pisica jos!” Și David se uită la degetul meu și tot vrea să-l apuce. Dar eu îi arăt spre o realitate și el se oprește la deget.
Minunile în vremea aceea, erau destinate să arate spre o realitate, spre Hristos. De pildă Simon magul, care vede minunile și zice: „Vreau și eu minunile acestea!” El atâta vroia, minunile, dar nu se uita mai departe!
Alături de aceasta vreau să mai subliniez încă un lucru! Dacă sunt semne și minuni care pregătesc inima oamenilor și parcă îi trezesc dintr-un somn și îi șochează, dacă sunt semne și minuni care îi aduc uneori pe oameni mai aproape să audă mesajul Evangheliei, vreau să vă spun că cea mai mare minune, minunea minunilor, este mântuirea unui suflet. Toate celelalte, sunt inferioare aceste minuni absolut uimitoare.
De altfel chiat și din textul anterior, din care s-a predicat, putem să vedem că ne aflăm în succesiunea a 3 minuni.
Prima este vindecarea lui Enea, un olog de 8 ani. Petru vine și spune: „Enea, Isus Hristos te vindecă, scoală-te și fă-ți patul.” Enea s-a sculat îndată iar toți locuitorii din Lida și Sarona l-au văzut și s-au întors la Domnul – Fapte 9:35. Observați? Ei nu s-au oprit la minuni zicând: „Gata, hai facem minuni!” Nu, ci s-au întors la Domnul!
Minunile au avut rol de a-i aduce la Domnul, un rol pregătitor.
După aceasta urmează o altă minune, mai mare decât minunea care s-a întâmplat cu Enea, aceasta fiind învierea Tabitei. Bineînțeles, lângă minunea vindecării unui olog, pui minunea învierii din morți și observi că învierea Tabitei este categoric mai mare.
Iar apoi urmează mântuirea lui Corneliu. Observați că lucrurile merg în această ordine, dovedindu-ne că cea mai mare minune, minunea minunilor, este mântuirea unui suflet?
Apoi dragii mei am văzut că în convertirea și în mântuirea unui suflet există un alt tipar. L-am văzut în Fapte 9. Vreau să vă spun că și acest tipar al convertirii se verifică și în cazul lui Corneliu. Am văzut în cazul lui Saul, că sunt 7 elemente care participă în acest tipar al mântuirii: un context (Dumnezeu îl ia pe un de unde este el), un contact, o confruntare, convingerea, convertirea, consacrarea și comuniunea.
Vreau să vă spun că dacă încercați să luați acea structură sau acel tipar, veți vedea că și în cazul lui Corneliu se verifică. De altfel este foarte frumos și foarte interesant să observăm o simetrie minunată care loc în Fapte 9 (mântuirea lui Saul) și în Fapte 10 (mântuirea lui Corneliu). În capitolul 9 când Saul este mântuit, Domnul Isus i se arată într-o vedenie pe drumul Damascului, iar apoi i se arată lui Ananina, să-l convingă să se ducă la Saul. În capitolul 10, Domnul se arată lui Corneliu, iar apoi îl convinge pe Petru într-o altă vedenie să se ducă la Corneliu. Ce greu i-a fost lui Anania să se ducă la Saul: „Doamne, ăsta ne omoară, cum să mă duc la el?” Petru pe de altă parte a zis: „Doamne, cum să mă duc în casa unui necurat, unui netăiat împrejur?”
Observați că aceste lucruri se așează într-un mod absolut uimitor, în acest peisaj minunat al mântuirii unui suflet?
Acum avem 2 personaje centrale în acest capitol. Îl avem pe Corneliu, și îl avem pe Petru. Și când ne uităm la aceste 2 personaje, din acțiunea care are loc în această narațiune, din ceea ce fac ei, din ceea ce vorbesc ei, veți vedea că vom ajunge să învățăm niște lecții extraordinare.
Acțiunea începe în Cezareea, un oraș splendid în acea vreme. Acum este doar o ruină! Am călătorit de 2 ori acolo; când m-am dus în Israel și am văzut ruinele cetății Cezareea, vreau să vă spun că doar din modul în care le privești astăzi, poți să spui că în vremea aceea era un oraș strălucitor.
Orașul acesta Cezareea a fost făcut cadou de Cezar August lui Irod cel Mare. Și Irod cel Mare, ca un semn de mulțumire față de Cezar August, i-a pus numele Cezareea, după numele Cezarului. Și a început să construiască acolo apeducte, băi termale, teatre, circ ca la olimpiadă. A construit toate acestea, gândindu-se că dacă vine Cezarul, să fie într-un mediu plăcut, să se simtă ca acasă la el. Cezareea în vremea aceea ajunsese ca o perlă a Orientului. De aceea din punct de vedere politic, economic, militar, Cezareea era un loc foarte important, unde era o garnizoană romană trimisă din Italia – o ceată de ostași numită chiar „italiana”.
În această cetate se afla un ofițer (sutaș) pe nume Corneliu. El era așezat ca ofițer, peste 100 de soldați, iar aceștia 100 formau o ceată. 6 cete de câte 100 de soldați, formau o cohortă și mai multe cohorte formau o legiune. În Israel în vremea aceea erau doar aceste cete ici și colo și câteva cohorte formate din aceste cete. Corneliu era sutaș, însemnând că era într-o poziție importantă din punct de vedere militar și politic, dar mai important decât această poziție socială pe care o avea Corneliu, uitațivă ce spune versetul 2. Este șocant!
Mă gândesc că acest sutaș Corneliu, spre deosebire de mulți alți romani care au ajuns ca să fie trimiși în provinciile cucerite de Imperiul Roman, când el a ajuns acolo în Israel și a văzut credința acelor oameni (probabil când s-a dus la ei, s-a gândit că-s niște barbari, cum romanii îi numeau pe toți ceilalți care îi cucereau), când a văzut etica și morala evreiască, a comparat-o cu etica și morala romană, care era dezastruoasă și a spus: „Adevăratul Dumnezeu nu este Apollo, nu este Zeus, Afrodita și toți dumnezeii din panteonul roman, ci este Iahve, Dumnezeul lui Israel.”
Atunci el începe să se inchine, să se teamă de Dumnezeul acesta și chiar să facă multe milostenii norodului și să se roage lui Dumnezeu. Și ceea ce observăm este că avem parte de un fenomen absolut neobișnuit. Probabil mulți ani s-a rugat el în felul acesta, dar într-o zi, pe la ceasul al nouălea a văzut pe un înger al Domnului într-o vedenie. Câți dintre voi vreți să vedeți un înger? Nu ați vrut niciodată să vedeți unul?
Arghezii are psalmii aceia celebrii și într-o poezie zice: „Doamne, măcar un înger să trimiți să-l pipăi și eu și să mă bucur! Vreau să-l pipăi și să urlu: „Este!” Arghezi era mereu în frământarea aceasta: este Dumnezeu sau nu? Era între credință și tăgadă, cum spunea criticii.
Și Corneliu îl vede pe acest înger al Domnului care intră și spune: „Cornelie!”, iar reacția lui este firească, fiind înfricoșat și spune: „Ce este Doamne?” și îngerul i-a zis: versetul 4. Aceasta nu că Domnul l-a uitat pe Corneliu, prăpădit pe acolo prin Cezareea, nu! Ci era un moment, stabilit de Dumnezeu în planul Lui ca să intervină în viața lui Corneliu.
Versetul 5 – poate Corneliu ar fi zis: „Dar el este evreu, nu vine la mine în casă, cum să-l chem?”, versetele 6-8.
Acesta este cazul lui Corneliu. Haideți să ne uităm, să vedem ce avem în acest caz al lui Corneliu! Vreau să vă spun că acest caz răspunde la 3 întrebări grele, super grele, foarte grele! Sunt întrebări care le auziți mereu, atunci când vorbiți cu oamenii, când vă duceți în evanghelizare, când oamenii discută între ei.
Prima întrebare: cum privește Dumnezeu pe oamenii morali, care au o etică beton, care au moralitate și niște principii, de zici că e mai bun decât un pocăit? Dar nu sunt pocăiți. Cum privește Dumnezeu pe oamenii care se cred oameni de treabă, la locul lor? „Să fii om, domle’! Dacă ești om, e suficient! În ce mă privește Hristos e altă poveste, acolo cu biserica.”
Cum îi privește Dumnezeu pe oamenii morali?
Uneori am întâlnit oameni care erau impecabili din punct de vedere moral. Ca și acest Corneliu: era un om cucernic, temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Deci nu numai el, ci toată casa lui. Acesta era bulibașa acolo, ce zicea el, se întâmpla în toată casa. Făcea multe milostenii norodului și se ruga lui Dumnezeu. Chiar mai târziu, cei ce au venit la Petru, au spus: „Este un om drept, temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor!”
Ce mai vreți fraților? Mai are nevoie omul acesta de ceva să fie mântuit? Se închina lui Dumnezeu, făcea milostenii, se ruga, era un om moral; mai era nevoie de ceva? Absolut! Avea nevoie de Hristos! Aceasta spune Cuvântul în Fapte 4:12. Cu alte cuvinte, poți să fii moral, poți să ai o etică excepțională, poți om de treabă, poți să ai cea mai bună moralitate din lume, dar la ce îți folosește asta? Desigur îți folosește ca să fii vorbit de bine de tot neamul, atât! Oamenii se uită la tine și zic: „Omul acesta este excepțional!” Te vorbesc toți de bine, te respectă și aceasta îți este partea pentru moralitatea ta. Dar ca să fii mântuit ai nevoie de Hristos. Ca să fii mântuit, te uiți la tine și zici: „Eu sunt un om moral, sunt un om de treabă, fac bine, respect principiile, respect pe oameni, nu fac nebunii și prostii, dar Doamne păcatul m-a despărți de Tine, sunt și eu păcătos și am nevoie de iertare!”
Oricât de moral ar fi un om dragii mei, și ori cât de morali i-am vedea noi pe oameni, un lucru este sigur: păcatul este și în viața lor. Chiar de multe ori, moralitatea și etica aceasta bună este ca o emblemă pentru ei și ajung în mândrie. Ei umblă cu banerul „Sunt un om moral”, dar nu este decât o mândrie pe care o afișează înaintea oamenilor, care-l aplaudă și zic: „Băi ce om de treabă, extraordinar!”
Vreau să vă spun că în cazul celor mai mulți care se prezintă cu o agendă de oameni morali, habar nu aveți ce putreziciune este în spate. Dacă ați cunoaște, v-ați speria!
Ne uităm la televizor, poate la oameni de cultură, îi vedem foarte eleganți, parcă nobili în felul în care ei vorbesc! Dar dacă am cunoaște ce este dincolo de aparența aceasta, am zice: „Doamne, cât de stricat este omul acesta!” Pot avea niște ochelari minunați de aur, pot să fie îmbrăcați în straie minunate, dar dincolo este mândrie, este păcat, este o urâciune pe care Dumnezeu se uită și o condamnă și mânia lui Dumnezeu este și peste astfel de oameni.
Apoi Cuvântul spune că faptele bune care sunt parte din pachetul acesta etic și moral cu care vă lăudați, sunt o haină mânjită înaintea ochilor Mei. Noi nu putem veni cu faptele și cu moralitatea noastră și să spunem: „Doamne, eu am fost un om moral, eu am făcut bine întregului norod, m-am rugat, am fost un om cucernic, am fost vorbit de bine! Ce mai vrei Doamne?” Nu putem veni astfel.
Dacă ne-am întors la Hristos și L-am socotit pe El Mântuitorul nostru și ne-am pocăit de păcatele noastre, vom avea mântuirea veșnica. Altfel stăm cu moralitatea noastră, suntem vorbiți de bine de întregul norod și cu atât rămânem.
Așadar, răspunsul, din punctul meu de vedere este foarte clar. Oamenii morali, dar fără Hristos, se duc și ei în iad. Probabil și presupun după logica mea, că intensitatea suferinței lor în iad nu va fi aceeași cu intensitatea suferinței lui Hitler, Stalin sau Mussolini. Dar și ei vor fi în iad. Principiul de bază care te face să fii mântuit, este credința în Hristos care se manifestă într-o pocăință sinceră, într-o întoarcere la Hristos și o trăire curată înaintea lui Dumnezeu.
Așadar, acesta este răspunsul la prima întrebare.
A doua întrebare: ce se întâmplă cu toți oamenii care nu au auzit despre Hristos? Ați auzit întrebarea aceasta? Imediat explici omului că are nevoie de Hristos și omul în loc să se gândească că chiar are nevoie de Hristos, el zice: „Dar stai domle’, cum e cu ăia din tribul Auca? Ce se întâmplă cu ei?” Ia uite ce-l interesează pe el! El nu vede că problema pe care o are, este că are nevoie de mântuire, ci își pune întrebarea ce se întâmplă cu aceia din acele triburi îndepărtate!
Dragii mei, vreau să vă spun că atunci când mi se punea întrebarea, nu știu cum răspundeați voi, dar mereu aveam așa o teamă, pentru că nu simțeam că am un răspun bun.
Vreau să vă spun că studiind textul aceasta am descoperit răspunsul cel mai bun.
Ce se întâmplă cu un om care nu a auzit despre Hristos?
Cuvântul ne spune despre oameni care nu au auzit de Hristos următorul lucru: Romani 1:20. Dumnezeu dă tuturor oamenilor din lumea aceasta o cantitate de revelație ca omul să se uite și să facă un pas. Și atunci când face un pas pe baza acelei cantități de revelație descoperită, Dumnezeu îți descoperă mai multă lumină.
Haideți să ne uităm la Corneliu. Dumnezeu l-a adus în Israel, la Cezareea. Corneliu s-a uitat și a văzut pe Dumnezeu extraodinar al lui Israel, pe Iahve. A văzut credința lor, probabil a citit Septuaginta (traducerea în grecește a vechiul testament) și a zis: „Ce mare Dumnezeu!”
Ce face Corneliu? A citit și el Septuaginta, dar ce s-a dus înapoi la Zeus și a început ca romanii să se închine lui Zeus? Nu! El face un pas, începe să se închine acestui Dumnezeu, începe să se teamă de acest Dumnezeu, să facă milostenie, să se roage lui Dumnezeu – a făcut un pas. Când a făcut pasul acesta, deodată pe la ceasul al noulea, Dumnezeu trimite un înger.
Dacă un om care nu-L cunoaște pe Hristos se uită și vede revelația lui Dumnezeu, într-un fel sau altul, interacționează cu oameni care-L cunosc pe Dumnezeu.
Corneliu descoperă ceva, face un pas, Dumnezeu vine și-i descoperă mai multă lumină și îi zice: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea Mea! Trimite acum niște oameni la Iope!” Dacă observați Dumnezeu îi mai zice puțin, încă ceva: „Trimite niște oameni la Iope!”
Corneliu nu zice: „Aaa stai puțin, la Iope? Petru? Evrei?”, ci cum a plecat îngerul care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile lui, un ostaș, le-a istorisit totul și a trimis la Iope. Aceasta este regula!
Pe de o parte i se descoperă ceva, face un pas, Dumnezeu vine cu mai multă lumina, mai face un pas și lucrurile merg în direcția aceasta.
Deci răspunsul la întrebarea „Ce se întâmplă cu oameni care nu au auzit niciodată despre Hristos?”, Romani ne spune foarte clar că Dumnezeu se descoperă acelui om. Iar dacă el acționează pe baza luminii descoperite, Dumnezeu aduce mai multă lumină.
Cei mai mulți însă dragii mei, din toate triburile care există, Dumnezeu li se descoperă. Ei privesc stelele, privesc și văd această minunăție, apoi ei se duc, i-au un lemn, îl cioplesc și încep să se închine lemnului. Și este exact ce spune Romani 1:21. Dacă ei ar fi acționat pe baza revelației și făceau un pas, venea lumină. Dar nu au acționat și s-au întunecat. Apoi textul continuă: Romani 1:22, au început să se închine la icoane, idoli și textul spune de 3 ori că Dumnezeu i-a lăsat, i-a abandonat.
Oamenii care acționează pe baza revelației primesc mai multă lumină. Oamenii care primesc revelație și nu acționează în direcția aceea, sunt abandonați, sunt lăsați și ajung în idolatrie, în mizerie, în cel mai dezastruos mod posibil.
De altfel, principiul acesta se extinde și la cei care într-un fel au auzit despre Hristos. Pentru că sunt oameni care aud despre Hristos aici, dar nu acționează, nu fac un pas. Atunci dacă ei aud și nu fac pasul acela, ei se îndepărtează din ce în ce mai mult.
Ultima întrebare la care aș vrea să răspunem în cazul lui Corneliu, este următoarea: cum se împacă suveranitatea lui Dumnezeu cu liberul arbitru? Și aceasta este o întrebare grea. Cum se împacă revelația lui Dumnezeu, suveranitatea lui Dumnezeu cu libertatea umană?
Spurgeon a fost întrebat în felul următor: „Domnule Spurgeon, cum împăcați conflictul acesta între suveranitatea lui Dumnezeu și liberul arbitru?” Și Spurgeon a răspuns: „Dragul meu, eu niciodată nu am încercat să împac 2 prieteni. Căci cele două merg împreună!”
În texul nostru vedem cât de minunat se împacă una cu cealaltă. Ce învățăm din cazul lui Corneliu? Care sunt lecțiile care le învățăm din cazul lui Corneliu?
Prima lecție – nu te bizui pe etica și pe morala ta, nu te bizui pe acestea și nu te bizui pe înțelepciunea ta! – Proverbe 3:5. Nu te bizui pe moralitatea ta, căci te vei duce cu ea înaintea lui Dumnezeu și cu etica ta și Dumnezeu va spune: „Niciodată nu te-am cunoscut!”
A doua lecție – dacă ai primit lumină de la Domnul, acționează pe baza adevărului descoperit și vei primi mai multă lumină. Acesta este un pricipiu foarte bun, o lecție minunată!
Vreți să descoperiți lucruri mari despre Dumnezeu? Să nu credeți că dacă vă uitați 3 zile la televizor, devenind obosiți și frânți, la un moment dat Dumnezeu vă va aduce o revelație, tocmai când vă uitați la un meci! Nu, firște! Trebuie să te duci acasă după ce ai auzit Cuvântul și să începi să zici: „Ce am învățat astăzi? Am să încerc săptămâna aceasta să pun în aplicare!”
Dacă acționezi în direcția aceea, Dumnezeu aduce mai multă lumină! „Cheamă-Mă și-ți voi răspunde și-ți voi descoperi lucruri mari și adânci pe care nu le-ai priceput!” Aceasta este dinamica descoperirilor lui Dumnezeu!
A treia lecție – viața ta este în mâna lui Dumnezeu, dar și tu ești responsabil de deciziile și actele tale din viață. Dumnezeu te poartă din Zalău în București, din București în America, de acolo în Brașov ș.a.m.d. Te duce și nu este cumva decizia ta; într-un fel este, dar e planul lui Dumnezeu. Dumnezeu te duce în diverse locuri, dar tu ești responsabil pentru deciziile pe care le ei.
Poate mintea noastră limitată nu ne permite să înțelegem această taina. Doar atunci când a căzut Adam îi funcționa întreg creierul, iar după cădere capacitatea creierului s-a redus la 5% zic unii, alții 13%; poate să fie 13%, dar s-au ars 87 de becuri și au rămas numai 13, slabe. Ne comparăm cu Einstein și spunem „Ce mici suntem!”, dar diferența este foarte mică între capacitatea creierul nostru și al lui. Cum putem înțelege cu mintea noastră limitată tainele adânci ale lui Dumnezeu?
Dar aici în Scriptură se înțeleg foarte bine! Dumnezeu este suveran! Tu ești însă responsabil. Ia-o ca atare și privește-o că ești responsabil pentru actele care le faci.
Acum trecem la Petru. Ne mutăm de la Corneliu care are parte de această descoperire extraordinară, la Petru care primește și el o revelație. Era în mijlocul zilei pe la ceasul al șaselea (adică ora 12, pentru că evreii începeau ceasul 0 de la ora 6). Între ceasul al șaselea și al nouălea (3 după-amiază) făceau pauză pentru că soarele era puternic în Israel și nu puteau să lucreze pe câmp pentru că făceau insolație. Iar după ceasul al nouălea ei continuau să muncească până ceasul al doisprezecelea (6 seara). Și acolo se termina ziua de muncă.
Așadar Petru, la ceasul al șaselea (ora 12), se oprește din muncă, (îl ajuta probabil pe Simon tăbăcarul să tăbăcească) și se duce apoi la rugăciune. El folosește pauza pentru rugăciune. Se duce pe acoperișul casei să se roage și l-a apucat foamea (unii zic că ar fi postit). Petru a cerut să mănânce, și în timp ce o pregăteau, cade în această răpire și vede o față de masă coborându-se din cer cu tot felul de lighioane acolo. Și erau animale de tot felul, iar Petru când s-a uitat la ele s-a speriat și Dumnezeu îi spune: Fapte 10:13. Iar Petru zice: Fapte 10:14 – din Petru iese glasul evreului bine învățat. Era ca și cum la noi s-ar fi coborât probabil o față de masă și ne-am uita acolo și am vedea șerpi, șobolani, șoareci, caractiță, viermi, larve – „Poftă bună! Mâncați!” Și probabil am zice și noi ca Petru: „Așa ceva nu mănânc!”
Într-o traducere foarte interesantă scrie că Petru ar fi zis: „Nu așa Doamne, că nu așa m-a învățat pe mine mama din Lege!” Dumnezeu îi spune: „Ce a curățit Dumnezeu să nu numește spurcat!”
Care era ideea pe care Dumnezeu vroia să i-o aducă în vedere lui Petru? De fapt Dumnezeu vroia să-i spună: „Petre, zidul de la mijloc care vă despare pe voi evreii de neamuri, a fost înlăturat de Hristos, de Fiul Meu, prin cruce. Nu mai este nici un zid!”
Toate aceste legi alimentare cu animale curate și necurate care fuseseră așezate în Lege (Levitic 11), au fost puse acolo ca să-i deosebească pe evrei de neamuri în așa fel, ca evreii respectând principiile acestea alimentare, să nu se asocieze cu neevreii; să nu stea niciodată cu ei la masă. Iar acum Dumnezeu abolea Legea aceasta alimentară și îi spune lui Petru: „Du-te Petre și mănâncă!”
Dumnezeu trebuia să rezolve ceva la Petru: cazul creștinului cu prejudecăți! Cred că și noi ne putem număra în acest caz. Pentru Petru, când se uita la neamuri, el vedea 3 categorii: păgânii care nu ai nici o șansă, păgânii sau neamurile prozelit și oamenii temători de Dumnezeu. Corneliu era un om temător de Dumnezeu, dar nu era tăiat împrejur. Petru acum trebuia să se ducă să intre în casa unui om netăiat împrejur.
Însă cum să se ducă Petru acolo, căci și mai târziu în Galatia când s-a dus, stăteau evreii cu neevreii la masă și a venit și Pavel cu cei din Ierusalim și s-au așezat cu nevreii: „Haideți băieți să mâncăm!” În timp ce mâncau ei, Petru s-a pus deoparte, acolo la o măsuță numai cu evreii. Pavel s-a ridicat și a spus: „Petre, ce faci tu aici? Tu care te-ai dus la samariteni și apoi ai intrat în casa lui Corneliu, încă nu ai priceput că nu mai este acest zid între noi și neevrei?”
Vedeți cât de tare sunt băgate în noi niște prejudecăți? Și avem și noi dragii mei prejudecăți!
Lecția care am vrut să o învățăm, este că Dumnezeu înlătură bariera care face distincție între evrei și neevrei și îi pune pe toți împreună.
De aceea când Petru se duce, probabil își zicea: „Dacă mă duc să intru în casa acestui om, o să sară ăștia pe mine după aceea!” Și așa a și fost. Vom citi data viitoare din capitolul 11, unde zice: „Te-ai dus și ai intrat în casa unui netăiat împrejur!” De aceea Petru i-a 6 oameni (erau suficienți 2 la evreei care depun mărturie), să se ducă și să monstreze că se poate.
Aș vrea în continuare să extragem câteva lecții.
Când ne uităm la Petru, omul care se întoarce la Dumnezeu, are Duhul lui Dumnezeu în el, dar cu prejudecăți, iar Dumnezeu trebuie să lucreze în el.
Prima lecție – Dumnezeu continuă să lucreze în noi. Ne-a schimbat, ne-a dat viață, dar încă trebuie să dea cu dalta. Convertirea nu este finalul, ci doar începutul lucrării lui Dumnezeu în caracterul nostru. Noi suntem în atelierul lui Dumnezeu. Am întâlnit oameni, care dacă le veneau niște țigani în biserică, începeau să zică: „Pfaaa, ce miroase!” Și vorbesc cu ei, foarte nepoliticos: „Du-te bă afară!” Acestea sunt prejudecăți – te uiți la niște oameni cu condescendență. Dumnezeu vrea să rezolve aceste probleme în noi.
A doua lecție – închinarea I se cuvine doar lui Dumnezeu. Când Petru s-a dus și a intrat în casa lui Corneliu, el a venit, s-a plecat în reverență înaintea lui, iar Petru s-a dus la el l-a ridicat și i-a zis: „Omule, eu nu sunt papa de la Roma! Nu trebuie să săruți tu sandaua pontificală sau să-mi săruți mâna! Căci și eu sunt tot om ca și tine!”
Iertați-mă că vă spun, dar aici este o contradicție imensă între toți ierarhii și preafericiții și papii și arhimandriții care au această atitudine de babă! Acest lucru este scârbos! Așa ceva nu se poate!
Petru care este socotit primul papă, el zice: „Sunt și eu om ca și tine, nu te închina înaintea mea, ci închină-te lui Dumnezeu!”
Cine are aceste pretenții de oameni mari, vreau să vă spun că sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, oricât de deosbiți s-ar crede ei.
Nu trebuie să ne închinăm sfinților, moaștelor, oaselor și la toate aceste lucruri. Închinarea i se atribuie doar lui Dumnezeu.
Cu tot respectul de rigoare, pentru Maria, mama Domnului Isus, care l-a purtat în pântece pe Domnul nostru, dar nu trebuie să ne închinăm nici Mariei, căci și ea este om ca și Petru, ca și Pavel, ca și alții, ci să ne închinăm lui Dumnezeu în Numele lui Isus Hristos!
A treia lecție – trebuie să abandonăm prejudecățile. Dacă vreți, duceți-vă acasă, faceți o listă cu prejudecățile care le aveți și începeți să le eliminați una câte una: de natură rasială, etnică, religioasă, de tot felul.
Ultima lecție – fii pregătit să mergi când Dumnezeu te trimite să mergi undeva. Dumnezeu i-a zis lui Petru:
- Du-te Petre la Corneliu!
- Dar e netăiat împrejur… cum să mă duc Doamne?
- Du-te, căci Eu l-am pregătit! Du-te!
Era o întrebare frumoasă pe o revistă de la Heart Cry, care zicea: Ce parte a lui „mergi”, nu o înțelegi? Ce este greu de priceput în „Du-te?” Că te-ar putea vedea alții că intrii în casa unui netăiat împrejur? Poate!
Așa m-a chemat și pe mine Domnul într-o zi și mi-a zis:
- Vezi prostituatele acelea 15-16 care stau acolo de 1 an jumate? Nu le-ai zis niciodată nici o vorbă! Du-te la ele și spune-le!
- Gata Doamne! Dar … nu vreau să mă vadă cineva vorbind cu ele.
Fiind isteț, mi-a venit o idee și mi-am zis: „Mă duc și scot din Scrtiptură toate blestemele posibile și le tipăresc pe imprimantă și seara când nu e nici una pe acolo, le lipesc pe un zid bine ca să nu le poată dezlipi. Dar Domnul mi-a zis: „Nu, nu așa! Du-te și vorbește cu ele!”
Într-o bună zi am văzut că două s-au dus la McDonald, m-am dus și eu, am făcut eu cinste și m-am așezat la masă cu ele și le spuneam Evanghelia. În sinea mea ziceam: „Bă, dacă trece vreun pocăit pe aici, ar zice: „Ia uite cine e aici, cu cine stă de vorbă el! Băiatul a luat-o razna, a căzut și el!”
Da, sunt prejudecăți și sunt oameni care se vor uita la noi urât că intrăm în casa netăiaților împrejur, dar Dumnezeu spune: „Du-te! Este un suflet și are nevoie de mântuire!” Amin!