Faptele apostolilor 15:1-35 – Sorin Prodan

Faptele apostolilor 15:1-35 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov 

Dragii mei, sunt pentru cel puțin a treia oară în situația în care trebuie să predic un text de lungi dimensiuni. Se pare că devin specialist în predicarea textelor lungi din cartea Faptele Apostolilor.

Vreau să vă spun de la bun început un principiu: un text lung nu cere o predică lungă. Vă spun acest lucru ca să vă relaxați; dar un text bun cere o predică bună. Și aceasta mă responsabilizează și mă rog ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în așa fel încât să putem împreună, prin cuvintele acestea omenești, slabe și limitate să descoperim universul minunat al lucrării lui Dumnezeu și lucrării Duhului Sfânt.

Capitolul 15, dacă l-am fi citit în întregime, am fi constatat că este capitolul conflictelor.

În prima parte pe care deja am citit-o, este relatat un conflict de natură teologică. Iar pasajul care a mai rămas de la versetul 36 la 41 ne va arăta cum Pavel și Barnaba au ajuns și ei într-un conflict: un conflict de natură personală, de natură interrelațională. Așadar sunt două conflicte: unul teologic și unul personal.

Ne vom uita împreună cum apare conflictul, cum se dezvoltă și cum se rezolvă conflictul.

Îngăduiți-mi să vă spun că conflictele sunt o realitate. Nu putem evita conflictele, așa este? Conflictele apar, nu știi când apar, sunt undeva după o ușă, după un colț, niciodată nu știi când apare conflictul. Conflictele apar în familie, conflictele apar în camera de cămin la studenți, conflictele apar între frați și surori de trup. Peste tot apar conflicte.

Problema principală nu stă în faptul că sunt conflicte, ci stă în neputința rezolvării conflictelor.

În această zi vom urmări apariția unui conflict și apoi vom vedea cum conflictul respectiv a fost realmente soluționat cu succes.

Aș vrea să ne uităm și să observăm faptul că acest capitol nu redă primul conflict din cartea Faptele Apostolilor. Primul conflict a fost la împărțirea de ajutoare, în Faptele Apostolilor 7. Acolo văduvele evreilor au fost favorizate în detrimentul văduvelor dintre greci și au apărut probleme și au trebuit să se adune și să discute cum rezolvă ei conflictul acela. Și ceea ce am învățat atunci a fost un principiu extraordinar: când ai de-a face cu un conflict, trebuie să te uiți cu mare atenție dacă conflictul acela privește o chestiune de caracter, sau este este doar o chestiune de organizare, sau lipsă de comunicare.

În situația când ai de-a face cu un conflict și îți dai seama că acel conflict este doar de natură organizațională sau de lipsă de comunicare, atunci nu are nici un rost să te alimentezi cu un resentiment față de persoana cu care ești în conflict sau față de grupul cu care ești în conflict. În această situație din capitolul 7, nu avem o chestiune ce ține de caracter.

Dragii mei, nu vă puteți imagina cât ma ajutat pe mine acest principiu. Până acolo aveam tendința să privesc totul într-un mod greșit: „Oo, păi aceasta s-a întâmplat că din totdeauna așa se comportă el! El niciodată nu…” Și operam astfel cu „întotdeauna” și „niciodată”. Și deplasam problema din sfera lipsei de comunicare, sau a unei probleme circumstanțiale, în sfera caracterului, când de fapt nu era vorba de așa ceva.

Din momentul acela Duhul lui Dumnezeu m-a ajutat foarte mult, ca atunci când apare o problemă sau un conflict, să mă gândesc prima dată la persoană și să zic: „Persoana aceasta, până acum a arătat consecvență și constanță de caracter.” Nu este firesc să zic că din cauză că nu mi-a dat un telefon sau ceva nu s-a făcut cum trebuie, imediat să zic: „Da, pentru că așa e întotdeauna și niciodată nu face lucrul acesta!”

Noi trebuie să ne dăm seama și să avem discernământul să sepărăm problema ce ține de caracter, de problema simplă, circumstanțială, de lipsă de comunicare.

Atunci când ne dăm seama că este o problemă de organizare sau de altă de natură de acest fel, putem să o rezolvăm: ne așezăm, stăm de vorbă în mod cordial, amical și rezolvăm problema.

Problema ce ține de caracter, se vede acolo unde persoanele aflate în conflict, își întorc spatele și pleacă unul de lângă altul și dispare din biserică și se duce în alta, sau biserica se rupe și o parte se duce cu o persoană și o parte cu cealaltă persoană.

Acolo unde vedeți astfel de lucruri, conflicul nu mai este doar de natură organizațională sau administrativă, ci este de caracter. Oameni care nu pot să ierte, oameni care nu pot să vină să asculte argumentul tău, oameni care nu au deschidere să zică: „Chiar dacă eu mă uit și văd că am dreptate, hai să mă duc înaintea Domnului în rugăciune și să Îl rog să mă lumineze. Poate eu nu am dreptate!”

Așadar, rețineți vă rog acest principiu: întotdeauna când vă aflați în conflict, opriți-vă și încercați să vedeți dacă conflictul acela nu este cumva de comunicare, sau de administrare, sau ceva simplu de circumstanță.

Conflictul însă cu care avem de-a face astăzi din prima parte a capitolul 15, este un conflict de natură teologică.

Vreau să vă pun o întrebare: este important să rezolvăm problemele de doctrină, dacă apar? Sau mai bine să le lăsăm deoparte, ridicăm preșurile și le băgăm dedesupt ca să nu stricăm relațiile între noi? Ce ziceți? Punem pe masă problemele teologice? Le punem dragii mei! Mai ales când este vorba de Evanghelie!

Din nou, aici trebuie să facem o distincție între probleme conflictuale care privesc Evanghelia, învățătura fundamentală a credinței și învățături care nu sunt de linia I, de importanță fundamentală, învățături care țin de vestimentație, sau de comportament, sau de modul în care ne manifestăm. Aici este nevoie de încă o distincție.

Problema pe care o avem astăzi, este una care atacă Evanghelia. Atunci problema este foarte serioasă.

Pentru că capitolul este foarte vast, ne vom uita prima dată la conflict și vom încerca să înțelegem natura conflictului, apoi ne vom uita la dezbaterea care a apărut în mijlocul acestui conflict și apoi ne vom uita la soluție. Cu alte cuvinte, ne vom uita la disesiunea care a apărut, la discuție și apoi la decizie.

Care este problema care a apărut acolo în Antiohia? Veți remarca că conflictul începe în Antiohia, apoi din Antiohia ne mutăm în Ierusalim și după ce problema se rezolvă, din Ierusalim călătorim din nou în Antiohia.

Ca să înțelegem mai bine problema care a apărut, dați-mi voie să vă dau un exemplu.

Când eram încă la părinții mei acasă, înainte să merg la școală, aveam în gospodăria noastră animale. Aveam dincolo de casa noastră o bucată de pământ destul de mare și mai aveam și niște loturi pe acolo prin sat. Firește, aveam o fermă, ca la țară: oi, vaci, capre, cai, curci, găște, rațe, găini, porci, etc. Ai mei au încercat de toate și știu cam cu fiecare cum stă treaba.

În dreptul grădinei noastre (paralel cu casa noastră), aveam o grădină de zarzavaturi (știți probabil cum își structurează oamenii casa: foarte aproape lângă casă au o grădină unde pun roșii, castraveți, ardei și alte legume și puțin mai sus porumb sau vie). Și pentru că aveam o grădină de zarzavaturi care nu cresc foarte înalte, ne-am gândit într-un an să punem cireși, caiși și meri și am vrut cumva să împrejmuim acel dreptunghi care îl foloseam pentru zarzavaturi cu acești puieți de cireși, caiși sau meri. I-am pus și doi, trei ani de zile au crescut toți așa de frumos, au prins rădăcini, apăreau florile și a venit momentul când prindeam câte o cireașă din copac (caisele încă nu se făcuseră).

Între timp noi ne-am luat o capră. Nu știu dacă capra aceasta era una tipică, pentru că mie mi s-a părut că era o capră posedată de o legiune de demoni. Aș putea să scriu o carte cu toate problemele și aventurile care le-am avut cu capra aceea.

Într-o zi, ai mei tocând lemne pentru iarnă aproape de gardul unde era grădina, capra a avut posibilitatea să urce pe lemnele acelea și să sară gardul în grădină. Am găsit-o după două, trei ore în grădina de zarzavaturi. Am intrat acolo și imediat m-am uitat să văd ce a distrus, ce pagubă a făcut. Surpriza mea a fost că nu se zărea nimic distrus în grădină. M-am uitat la ceapă, la castraveți, la roșii, toate erau în regulă și inima mea s-a liniștit. Am scos capra din grădină și mi-am zis: „Cred că nu a fost de multă vreme în grădină.” Am dus-o din nou la loc, și abia peste câteva zile m-am uitat și am văzut ceva ce nu observasem prima dată. Capra atacase puieții (pomii) aceia. La câțiva puieți le-a mâncat coaja de jos, până unde a ajuns ea. Pe alți puieți i-a prins doar dintr-o parte și a mâncat puțin din ei (probabil coaja de cais, nu are dulceața celui de cireș) și i-a lăsat. A încercat din toți și pe toți i-a înțepat!

Când am văzut așa ceva, mi-am pus mâinile în cap. Tata a zis:

• Totul este ruinat!
• Nu tată, hai să-i mai lăsăm să vedem ce se întâmplă, hai să încercăm.

Ce puteai să mai faci? Când un pom la vârsta aceea de 3-4 ani este luat de coajă, greu mai vezi în el roadă. I-am lăsat doar pe cei care au fost numai un pic mâncați dintr-o parte. Dar chiar și aceștia, mai târziu, s-a format acolo un fel de breșă și întotdeauna a fost problemă, nu au mai dat rod decât un an de zile și apoi nu a mai fost nimic în ei.

Ce vreau să spun prin exemplul acesta?

Apostolul Pavel, în prima lui călătorie misionară, a ajuns în Asia Mică și s-a dus în câteva locații de acolo. A ajuns în părțile Ciliciei, în zona Pisidiei, Listra, Derbe și ușor, ușor s-a dus pe părțile Galatiei. După ce a făcut călătoria aceasta și s-a întors la Ierusalim, pe urma lui a început să meargă niște capre teologice să mănânce și să distrugă ce a sădit apostolul Pavel. Și cu întristare Pavel aude că pe urma lui s-au dus unii învățători care au început să distrugă și în părțile acelea din Galatia ce a sădit el. Apoi au ajuns în Antiohia și spuneau fraților credincioși dintre neamuri următorul lucru: „Dacă voi vreți să fiți mântuiți trebuie să vă tăiați împrejur și trebuie să țineți Legea lui Moise.”

Bieții credincioși veniți dintre neamuri au fost surprinși de acest lucru. Unii dintre ei nici nu au știut ce să zică, pur și simplu au fost încurcați. Sunt convins că unii, mai ales cei din Galatia, au zis: „Da domle’, asta trebuie să facem!”

Atunci, necăjit apostolul Pavel, scrie epistola către Galateni. Și acolo supărat începe să le spună: „Cine va tulburat? De ce primiți astfel de învățătură? De ce vă lepădați de Evanghelia care v-am spus-o? Nu v-am spus că omul este mântuit prin credință fără faptele legii? Nu v-am învățat eu asta? De ce faceți lucrul acesta?” Și astfel, supărat, Pavel scrie toată epistola către Galateni.

Pavel devine și foarte ferm cu cei de acolo din Galatia. La un moment dat folosește niște cuvinte care ai spune că nici nu ar trebuie să apară în Scriptură: „Schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Ba încă Cornilescu a tradus această frază într-un mod mai domol. Dacă vreți să aflați termenul duceți-vă la un dicționar. Este foarte, foarte radical.

Însă era această cerință a iudaizatorilor sau a legaliștilor dintre evreii convertiți, adresată celor dintre neamuri. S-au dus acolo și au zis:

• Ce credeți voi?
• Noi credem în Domnul Isus, că a murit și a înviat și El este Mântuitorul nostru.
• Bine, dar voi țineți Legea lui Moise? Sunteți tăiați împrejur?
• Nu suntem, au zis ei ridicând din umeri.
• Dacă vreți să fiți mântuiți, trebuie să vă tăiați împrejur și să țineți Legea.

Tăirea împrejur este o operație serioasă, mai ales la maturitate. Săracii nu știau ce să facă. Vă dați seama ce a apărut acolo? Haos!

Cu alte cuvinte, problema care a apărut era una de natură teologică. Evreii iudaizatori sau legaliști, au zis: „Uite! Ca să puteți intra în Împărăția lui Dumnezeu, voi trebuie să intrați în coridorul iudaismului și apoi să intrați prin credință în Împărăția lui Dumnezeu!”

Dacă i-ai fi întrebat:

• Dar stai puțin, nu credința este baza?
• Ba da, sigur, credința este baza… dar… canoanele… Sabatul… botezul cu Duhul Sfânt… botezul în apă.

Și dintr-o dată îți dai seama că de fapt, deși se pretinde că baza este credință și harul, înainte de aceasta este pus altceva.

Dați-mi voie să folosesc o imagine.

Am fost odată în Republica Moldova într-o vizită, în Chișinău. Ei au acolo blocuri comuniste. Am intrat odată într-un bloc la cineva și am rămas uimit să văd că de jos până sus, toate ușile de intrare arătau ca niște lifturi. Adică ușa era din tablă grea. Când am ajuns la apartamentul la care făceam vizita împreună cu persoana aceea, a vârât în broasca ușii de fier o cheie ca din aceea din Antichitate, a deschis-o și după ce o deschide, văd că se deschide o altă ușă ca de celulă și după aceea mai era o ușă frumoasă din lemn. Și-i zic: „Ce faceți, de ce folosiți două uși?”

Cred că v-ați prins de ce! Hoții nu aveau prea multă bătaie de cap cu o ușă din lemn, mai ales acolo în Republica Moldova. De aceea mulți s-au obișnuit să-și pună uși din fier forjat și grele. Să spargi o astfel de ușă trebuie să vii cu barosul sau cu uneltele de tăiat tablă. Astfel ai de lucru până ajungi la ușa din lemn, la care îi dau doar un picior, sau bagi o cheie și o deschizi foarte ușor.

Cam așa ceva au făcut evreii aceștia iudaizatori. Au pus înainte o ușă din fier puternică grea zicând: „Să vă tăiați împrejur, să țineți Legea și apoi intrați prin credință pe ușa aceea mai ușoară, harul, pe care doar apeși clanța și intrii.” Aceasta este realitatea! Una tristă.

Atunci, când au aflat Pavel și Barnaba, care nu erau niște oameni moi, s-au dus direct la ei și Cuvântul spune că Pavel și Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe și păreri deosebite.

Frații din biserica din Antiohia, care se pare că era al doilea centru major al credinței creștine în zona aceea (Antiohia era capitala Siriei în acea vreme), formase centrul mișcării misionare între neamuri, în timp ce Ierusalimul (capitala Palestinei sau a evreilor) era baza misiunii printre evrei.

Dragii mei, vă rog să vă observați că aici este situația în care a apărut pericolul ca Antiohia să se rupă de Ierusalim și să se formeze „Convenția Baptistă”, sau „Evanghelică” din Antiohia și „Convenția din Ierusalim” – să se separe și dintr-o dată să se formeze două centre diferite care să rupă relațiile complet.

Ce îmi place foarte mult în atitudinea celor din Antiohia este că au gestionat problema aceasta într-un mod absolut uimitor. Ce puteau ei să facă? Îi aveau pe Pavel și Barnaba ca buni învățători, aveau prooroci puteau care să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu și să zică: „Ia duceți-vă voi la Ierusalim și vedeți-vă de treabă cu creștinismul vostru iudaic. Pe noi lăsați-ne să facem cum știm noi, că mântuirea este prin har!”

În acest moment se putea forma fractura, ruptura între Antiohia și Ierusalim. Însă uitați-vă ce fac frații! Ce frumos! Frații respectă pe cei din Ierusalim, văzându-i cumva înaintași în credință. Și cu bun simț ei zic că au hotărât ca Pavel și Barnaba și câțiva dintre ei, să se ducă la Ierusalim la apostoli și prezbiteri, să-i întrebe asupra acestor neînțelegeri. Biserica îi petrece până la ieșirea din cetate și Pavel, Barnaba și alți frați din Antiohia urcă prin Fenicia și Samaria îndreptându-se spre Ierusalim.

În timp ce merg spre Ierusalim, trecând prin regiunile acestea (Fenicia și Samaria), se duc din cetate în cetate, se opresc pe la bisericile plantate acolo și istorisesc întoarcerea neamurilor la Dumnezeu și fac o mare bucurie celor ce erau acolo.

Un alt lucru foarte frumos pe care îl vedem aici, este că Pavel și Barnaba nu erau consumați de acel conflict. Deși era un conflict serios, ei nu erau consumați de conflict. Și aici învățăm un lucru frumos.

Uneori noi suntem într-un conflict direct sau trebuie să ne angajăm în gestionarea unui conflict, în atenuarea acelui conflict și suntem un fel de arbitrii între persoane care sunt în conflict.

Gândiți-vă de pildă la un frate care conduce o tabără (o lucrare vastă), dacă s-ar încărca mereu cu toate conflictele care apar în fiecare serie de studenți care vin în tabără și dacă s-ar ambala la maxim cu toate problemele care sunt, s-ar duce acasă și și-ar încheia ziua frământat și apăsat de conflicte. Biata soție ar spune: „Gata, renunțăm la lucrarea aceasta!”

Uneori cei care slujim aici, noi nu avem numai problemele noastre din familie, noi le avem și pe ale voastre. Dacă există o problemă, noi coparticipăm la problema aceea pentru că vă iubim, vrem să vă slujim, vrem să vă fie bine și atunci nu putem sta detașați de problema aceea.

În același timp însă, chiar dacă noi ne implicăm în conflictele acestea, noi nu trebuie să ne încărcăm cu acea parte negativă a conflictului. Și chiar dacă ne implicăm, trebuie să existe o detașare și o odihnă în Hristos ca să nu aducem intensitate și să cumulăm conflict după conflict și să le ducem în viața noastră, în familiile noastre, în relațiile noastre interpersonale. Noi trebuie să vedem că Hristos este peste conflicte! Și trebuie să ne ridicăm deasupra acestor conflicte și să continuăm să spunem Vestea bună! Aceasta este baza, aceasta este reperul vieții noastre: să mergem să-L proclamăm pe Hristos, să întărim bisericile și conflictele acestea să le administrăm cu seriozitate, cu implicare, dar fără să ne încărcăm cu toate asptectele negative ale conflictului.

Așadar, au ajuns în Ierusalim, au fost primiți bine de biserică și de apostoli, și toată suflarea liderilor din acea vreme, se instalează la discuție.

Teologii spun că acesta a fost primul conciliu, prima adunare a Bisericii, prima discuție teologică serioasă. Pavel, Barnaba și ceilalți au istorisit și ce a făcut Dumnezeu și frații s-au bucurat. Dar cred că nu erau la fel de bucuroși și fariseii când au auzit acest lucru. Pentru că în mintea lor era faptul că neamurile nu-și terminaseră treaba.

Atunci cei din partida fariseilor, s-au ridicat și au zis: „Neamurile trebuie tăiate împrejur și să li se ceară să păzească Legea lui Moise.” Deci problema era pe masă: „Ca să fii mântuit, trebuie să păzești Legea și să fii tăiat împrejur.” Uitați-vă ce au omis ei de acolo! Ei nu au spus: „Cei ce vor să fie mântuiți, să creadă în Domnul Isus și apoi să fie tăiați împrejur și să împlinească Legea.” Observați? Credința în Hristos, baza mântuirii au lăsat-o deoparte. Problema lor era faptul că ziceeau: „Voi trebuie să țineți ce socotim noi mai important din setul nostru de convingeri.”

Atunci apostolii și prezbiterii s-au adunat și s-a făcut multă vorbă. Posibil să fi stat câteva zile la discuții și după aceasta se ridică Petru.

Observați vă rog, că Petru este un om care are greutate și este respectat de cei din grupul din Ierusalim și de ceilalți frați. Evenimentul la care Petru se raportează și îl aduce în discuție este convertirea lui Corneliu. Convertirea lui Corneliu a fost momentul care l-a marcat pe Petru și pe cei care au fost cu acolo. Ei au văzut că Dumnezeu mântuiește și pe cei dintre neamuri și că se împlinesc profețiile din vechime, „că neamurile vor fi mântuite.”

Petru le spune, apelând la revelația din trecut: „Fraților, voi știți că Dumnezeu a făcut o alegere între voi și m-a pus să duc neamurilor Evanghelia. Uitați-vă, Dumnezeu a dat o dovadă că le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă.”

Aici se ridică o mare întrebare: erau aceștia care au primit Duhul Sfânt, tăiați împrejur? Nu erau!

Cei din partida fariseilor aveau o problemă majoră. Dumnezeu le dăduse Duhul Sfânt, îi pecetluise și le garanta mântuirea. Dar fariseii tot susțineau că nu sunt tăiați împrejur. Mare dilemă!

Dacă observați, ei au cam dispărut din discuție, după ce Petru le-a dat un argument foarte, foarte bun zicând: „Dumnezeu nu a făcut nici o deosebire între noi și ei. Întru-cât le-a curățit inimile prin credință.” Și acum într-un fel, Petru îi ia la rost și le spune: „De ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții voștrii și nici voi nu-l puteți purta?”

Acest lucru este ca și cum părinții le cer copiilor să facă lucruri pe care ei nu le fac. Și aici sunt foarte atent, mă uit la mine și mă cercetez totdeauna. Dacă ceri copiilor să facă lucruri pe care tu nu le faci, în mintea lor se naște o dilemă.

Îmi aduc aminte de un fost coleg de școală din liceu, care a plecat din adunare, chiar dacă tatăl lui era păstor. Imediat după ce s-a dus la facultate s-a lăsat de calea lui Dumnezeu, s-a dus în lume și a trăit în destrăbălare. După ani de zile m-am întâlnit cu el (m-a ajutat să aduc o mașină din Germania) și l-am întrebat:

• De ce ai plecat?
• Pentru că ani de zile cât am crescut în casa părinților, ei au pus pe mine poveri pe care ei nu le duceau! Îmi cereau reguli și restricții. Mă uitam la părinții mei, dar ei nu făceau ceea ce îmi cereau mie. Și am disprețuit acest lucru și am zis că aceasta este fățărnicie, fariseism! Și de aceea am plecat.

Petru îi atenționează: „Voi puneți un jug pe grumazul acestor noi convertiți, pe care nici părinții noștrii și nici noi nu l-am putut purta.” Și apoi Petru în versetul 11, înfinge un stâlp și pune un reper care devine baza mântuirii și spune: „Ci credem că noi ca și ei suntem mîntuiți prin harul Domnului Isus Hristos.” Petru o spune într-un mod foarte, foarte răspicat.

Ce s-a întâmplat după aceasta? Vedeți vreun fariseriu care se ridică și se opune? Nu! Ci „toată adunarea a tăcut.” Petru cu argumentele acestea le-a închis gura. Apoi, acest lucru a facilitat și spațiu pentru Barnaba și Pavel să istorisească toate semnele și minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în mijlocul neamurilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a arătat, a demonstrat și a confirmat că mântuirea le-a dat-o și neamurilor fără tăiere împrejur.

După aceea se ridică Iacov. Cine este Iacov?

Avem un indiciu în epistola către Galateni, care apare la începutul acesteia, unde Pavel spune că după convertirea lui, a stat vreo trei ani prin Arabaia și apoi s-a întors în Damasc. În capitolul 1:18 Pavel spune: „După trei ani m-am suis la Ierusalim să fac cunoștință cu Chifa (Petru) și am stat la el 15 zile. Dar nu am văzut pe nici un altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului.”

Deci Iacov era fratele Domnului Isus care se pare că s-a întors la credință după moartea, învierea și înălțarea Domnului Hristos. A văzut argumente incontestabile și a crezut. Iacov devine astfel unul dintre liderii din Ierusalim și el se ridică acum și spune: „Fraților, ascultați-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor.”

Ceea ce aduce Iacov aici în discuție, este baza Scripturală. Hotărârea bisericii nu s-a făcut (doar) pe baza experiențelor, ci pe baza solidă a Scripturii. Și Iacov amintește proorocia pe care Amos a făcut-o: „După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.”

Vedeți suveranitatea și providența lui Dumnezeu? Dumnezeu nu rezolva problemele acolo pe loc. Erau toate în planul lui veșnic așezate la momentul potrivit în istorie.

La fel ca și Petru, Iacov zice: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge.”

Din ce a spus Iacov aici, nu se putea trece peste acestea. Pentru că era o problemă morală (pe de o parte) și o problemă care ar fi împiedicat părtășia între cei dintre neamuri și ceilalți.

Dacă ar fi dat libertate și în privința aceasta, ar fi fost o problemă morală și ar fi fost o problemă pe care nu o puteai rezolva altfel, decât separându-te. Așadar le-au spus să nu mănânce dobitoace sugrumate și să nu bea sânge. Și astfel ei puteau sta la masă evreii cu cei dintre neamuri. Părtășia putea să meargă mai departe.

Aceasta a fost singura cerință și după ce au deliberat-o, ceea ce mă uimește și mă bucură într-un fel, este că în final când au luat decizia, până și acești farisei (care inițial au cerut cu apăsare și greutate că cei dintre neamuri trebuie să păzească Legea și că trebuie să se taie împrejur) au fost de acord cu ceilalți.

Ceea ce îmi arată mie dragii mei, este că atunci când Duhul lui Dumnezeu vine și este prezent acolo, în final nu este majoritate, ci în final este unanimitate. Și mă rog ca biserica noastră, când trece prin astfel de situații, să nu fie nevoită să zică „Acum hai să ridicăm mâna”, și să numărăm și să vedem că suntem 95%. Este trist când 5% rămâne de partea cealaltă. Bucuria este atunci când vedem unanimitate și suntem cu toții de acord asupra unui lucru.

Cu aceasta unanimitate, cei din Ierusalim scriu această scrisoare celor din Antiohia și trimit pe Pavel, Barnaba și încă doi frați, Iuda numit Barsaba și pe Sila, ca aceștia să fie martori orali și să zică: „Fraților, epistola aceasta nu este scrisă de Pavel și Barnaba, așa ca să vă înșele pe voi. Ci noi am fost acolo împreună și vă garantăm că această scrisoare este autentică și cuvântul vorbit este acoperit de Cuvântul scris.” Într-un fel de aici începe și autoritatea și greutatea Cuvântului scris.

Le scrie această epistolă, salutându-i și uitați-vă de ce respect dau dovadă cei din Ierusalim: „Plecăciune!” Ce dragoste!

Chiar dacă cei din Antiohia erau mai târziu veniți la Hristos și cei din Ierusalim se puteau considera niște lideri „de la biroul central”, ei nu au vorbit de sus, ci și-au arătat respectul zicând: „Plecăciune!” și continuă: „Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel…”

Ce frumos limbaj dragii mei! Trebuie să învățăm să vorbim despre frații noștrii cu respect, trebuie să învățăm să-i înălțăm, căci așa  ne învață Scriptura, să privim pe ceilalți mai presus de noi înșine.

Scrisoarea continuă: „…oamenii aceştia care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis, dar, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri.” Și fiți atenți vă rog cum a fost luată această decizie: „adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!”

Ei nu zic: „Noi am fost primii care am gândit și pe urmă am verificat și Duhul Sfânt era de acord cu noi”. Nu! Ci au spus: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă…” Și astfel lucrurile se fac într-o ordine normală și frumoasă!

Așadar s-au dus cu epistola, au dat-o bisericii, au citit-o, s-au bucurat, s-au îmbărbătat și Iuda și Sila i-au îndemnat cu multe alte cuvinte. Iuda se întoarce la Ierusalim și Sila mai rămâne, fiind probabil cuprins de fervoarea care era acolo, zicând: „Eu trebuie să stau aici să continui să predic Evanghelia!”

Până acum am văzut natura conflictului (unul de natură teologică), am văzut dezbaterea și am văzut decizia pe care au dat-o.

Acum în final aș vrea să ne uităm doar la câteva principii și aplicații.

Primul principiu pe care aș vrea să-l remarcăm din prima parte de unde apare conflictul, este următorul: predicarea unei Evanghelii false, este mai periculoasă decât nepredicarea Evangheliei. Mai bine să nu se predice Evanghelia, decât să se predice o Evanghelie falsă. De ce?

Uitați-vă de pildă la anumite locuri din țară de la noi. Te duci în anumite zone și întâlnești numai martori în toată zona aceea. Și când aceștia prezintă o Evanghelie falsă și oamenii cunosc o Evanghelie falsă, este foarte greu să mai intrii în contact cu ei și să le spui: „Oameni buni, uitați care este Evanghelia adevărată!” Dacă te duci în altă parte și vezi numai biserici adventiste și vrei să zici ceva de Evanghelie, imediat auzi „Sabatul!” Te duci în alte zone și unii sunt foarte hotărâți să te întrebe: „Dar vorbești în limbi?”, spunând că nu ești mântuit dacă nu vorbești în limbi.

Dacă înainte s-a dus o Evanghelie falsă, este foarte greu să mai schimbi lucrurile!

Al doilea principiu: o gândire legalistă, este una care condiționează mântuirea de alte lucruri decât credința în Domnul Isus și harul Lui. Când adaugi ceva la credința în Domnul Isus și la harul Lui, te afli în poziția unui iudaizator sau unui legalist!

Dragii mei, haideți să înțelegem câteva lucruri foarte importante!

Noi spunem că mântuirea este prin credință, dar nu vedeți că și noi avem tendința să ne uităm și să cuantificăm sau să contabilizăm ce am făcut. Chiar în noi, care înțelegem realitatea aceasta, uneori tendința este să ne uităm la noi și să ne evaluăm pe baza faptelor și fie suntem sus, fie suntem jos. Suntem fericiți dacă ne facem norma și bifăm lucrul respectiv și suntem triști dacă nu facem ce ne-am propus. Și astfel noi așezăm baza mântuirii noastre pe fapte.

Cunosc un om care este printre noi de când am început adunarea. Deși aproape duminică de duminică predicăm mântuirea prin credință, prin harul lui Dumnezeu, dacă te duci la el și-l întrebi „Ești mântuit?”, o să dea din cap într-un fel, spunând nici „Da” nici „Nu”. Dacă îl întrebi pe ce bază ești mântuit, el spune: „Eu sunt om de treabă, eu îmi fac datoria, eu sunt la locul meu, mă rog…”

Dacă mântuirea ar fi prin faptele pe care le faci, ar trebui să fii perfect și nu poți fi perfect. Însă tu, dragul meu, ești mântuit în felul acesta: te duci înaintea Judecătorului, stai acolo, înțelegând că ai păcătuit și ești vinovat și Judecătorul se uită la tine și în loc să spună „Condamnat pentru veșnicie!”, spune „Iertat datorită Fiului Meu!” În momentul acela îți dai seama că oricât te-ai trudit și oricât ai făcut, nu aveai nici o șansă și simți harul lui Dumnezeu. Acela este mântuit, care își dă seama cât L-a dezonorat pe Dumnezeu, cât a păcătuit înaintea Lui, acela care își dă seama că niciodată faptele lui nu vor putea compensa păcatele pe care le-a făcut și să vină zdrobit cu pocăință  înaintea lui Dumnezeu și cu credință în Hristos care a murit să i-a păcatul și să zici: „Doamne, iartă-mă! Mă pocăiesc înaintea Ta!” Și datorită credinței, a harului care dă această credință, Dumnezeu te declară iertat, achitat, justificat înaintea Lui!

Pe lângă acestea două, aș vrea să mai învățăm un alt principiu foarte important. În ce stă autoritatea Bisericii? Ne-am uitat la Petru care zice: „Uitați-vă ce a făcut Dumnezeu, a dat Duhul Sfânt și celor dintre neamuri!” Aceasta era o experiență. Apoi Barnaba și Pavel zic: „Uitați-vă la semnele și minunile făcute!” Acestea erau iarăși argumente și dovezi pe baza experienței. Apoi vine Iacov și zice: „Uitați-vă la Scriptură!”

Autoritatea Bisericii, trebuie căutată la intersecția dintre Scriptură și experiență. Ceea ce vreau să spun este că nici Scriptura fără experiență, dar nici experiența fără Scriptură, nu constituie baza pentru autoritate și nu pot genera autoritate autentică. Trebuie să le avem pe amândouă: și Scriptura și experiența.

Mergem la următorul principiu, al patrulea. Ne uităm puțin la Pavel și Barnaba care s-au dus la Ierusalim. Ei nu și-au cheltuit energia doar în perimetrul conflictelor. Aici trebuie să fim atenți! Când apare un conflict, nu vă blocați în conflict, nu vă înțepeniți în conflictul acela! Conflicte pot apărea, dar să nu ne risipim energia pe controverse și dispute. Aduceți-vă aminte ce Pavel i-a spus lui Timotei: „Nu te băga în vorbe băbești și basme. Lasă-le pe acelea deoparte. Tu spune adevărul, dar nu te lua la ceartă cu ei.” Unde trebuie să investim însă? În Evanghelizare!

Haideți să vedem care este al cincilea și ultimul principiu.

Ne mutăm de la Pavel și Barnaba, la Petru și Iacov. Vedem aici perechile. Petru și Iacov sunt exponenții unui creștinism cu valențe iudaice puternice. Fundamentul lor era iudaic. Cu toate acestea este extraordinar să vedem că Dumnezeu i-a folosit tocmai pe ei ca să delimiteze cadrul de libertate al celor care se întorceau dintre neamuri la Domnul Isus Hristos. Ceea ce vedem aici este cum Duhul Sfânt îi folosește ca să circumscrie acest cadru de libertate.

Întrebarea care se ridică astăzi pentru noi, poate fi: cum acționăm noi dacă în interacțiunea noastră în casa lui Dumnezeu ne uităm și constatăm că cineva are un set de libertăți ușor diferit de setul nostru de libertăți? Ce facem? Cum rezolvăm problema aceea?

Unii zic: „Trebuie să-ți acoperi capul când intrii în casa lui Dumnezeu.” Alții zic:

• Nu ai voie în pantaloni soră. Vino în fustă.
• Da, dar… e frig.
• Frig, frig… lasă că și altele în Siberia se închină și tot fustă au.

Alții se uită, văd că strălucește ceva acolo pe ureche și persoana se blochează pe ureche că vede un cercel acolo.

Un frate odată mi-a zis: „Frate, nu ți-e rușine să ții tu haina desfăcută? Fără să o închei? Ce spune Cuvântul? Pavel s-a ridicat și s-a încins! Trebuie să te încingi când te duci la amvon!”

Un alt frate în Ucraina mi-a zis: „Frate! Cei cu cravata aceea? Nu vezi semnul? Merge spre iad! Vezi? Săgeata în jos, arată spre centrul pământului, spre iad!”

Tot felul de lucruri de genul acesta, vin din dintr-un fel de libertăți diferite față de setul de libertăți pe care le ai tu.

Un lucru pe care-l apreciez foarte mult, este că în biserica noastră am încercat să punem baze scripturale, nu ne depărtăm de la Evanghelie, de la adevăr. Când este o problemă legată de adevăr, ne punem împreună cu slujitorii, discutăm despre Evangheli și despre alte lucruri. Am avut și noi câteodată un viu schimb de vorbe legat de cum comunicăm Evanghelia, ce este important să comunicăm în Evanghelie. Dar când este vorba de astfel de lucruri, de vestimentație, de comportament, de aspecte culturale, să băgăm de seamă dragii mei, să nu punem ușa aceea de fier înainte ca să nu mai lăsăm pe nimeni să intre decât dacă trece de ușa aceea sau de antreul acela.

Aici mă rog ca Dumnezeu să ne ajute, să cultivăm credința primită prin harul Domnului Isus Hristos în dragoste, în acceptare, în respect unii față de alții, în admirație. Și dacă cineva este ușor diferit de noi, haideți să avem acea răbdare ca la vremea potrivită Dumnezeu să lucreze și în acele persoane.

Și eu am convingeri dragii mei și am să vi le predic. Dar când suntem în zona aceasta unde putem coexista în manifestări diferite și în lucruri diferite care nu afectează Evanghelia, acelea nu am să le impun. Am să vă spun care este părerea mea, dar nu am să vă impun niciodată, decât ceea ce ține de Evanghelie, de adevărul fundamental al credinței.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învățăm lecțiile și principiile acestea ale cooperării în Împărăția lui Dumnezeu și astfel Evanghelia să se ducă până la marginile pământului! Amin!