Faptele apostolilor 15:36-41 – Sorin Prodan

Faptele apostolilor 15:36-41 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov 

Dragii mei, suntem în acest studiu pe care-l facem în Cartea Faptelor, într-un punct important. Pe de o parte este o tranziție între prima călătorie misionară a lui Pavel și a doua călătorie misionară. Pe de altă parte este un moment în care se soluționează un conflict foarte, foarte important, care putea să ducă la ruperea bisericilor.

Așa cum am spus data trecută, capitolul 15, este capitolul conflictelor și când auzim de conflict, este imposibil să nu ne regăsim într-o formă sau alta, în realitatea aceasta.

Ne-am uitat duminica trecută la prima parte a capitolului 15 și am observat că acolo a fost vorba de un conflict teologic și pentru astăzi ne-a rămas partea a doua, care privește un conflict personal.

Dacă vă aduceți aminte, conflictul teologic a pornit de la niște oameni care s-au dus din Ierusalim și care erau evrei, poate din niște partide mai speciale precum farisei sau chiar cărturari care s-au întors la Hristos și care s-au dus pe urmele apostolului Pavel, spunându-le credincioșilor de curând întorși la Hristos dintre neamuri, că datorită faptului că ei sunt neevrei, că sunt neamuri, ei pentru a putea fi mântuiți trebuie să fie tăiați împrejur și trebuie să păzească Legea. Când Pavel a auzit lucrurile acestea, a fost tare mâhnit și când iudaizatorii, legaliștii aceștia au ajuns în Antiohia, au dat acolo de Pavel și Barnaba.

Nu a fost așa de ușor probabil cum a fost în celelalte părți ale Galatiei unde le-a cam sucit mintea cu ideile acestea. Când au dat de Pavel și Barnaba, aceștia doi s-au ridicat și au ținut piept împotriva acestei învățături nebiblice. După ce a fost discuție acolo, Biserica din Antiohia, i-a trimis pe cei doi, pe Pavel și Barnaba, alături de alți frați la Ierusalim pentru a lămuri problema aceasta acolo cu frații din Ierusalim.

Ajunși acolo au fost primiți bine de Biserică, au auvt discuțiile acelea legate de: cum trebuie un om să fie mântuit, ce să facă cu cei dintre neamuri care au primit credința, dar care nu erau tăiați împrejur și care nu păzeau Legea lui Moise. S-a făcut multă vorbă, apoi Petru s-a ridicat și a zis: „Fraților, eu cu ochii mei am văzut că Dumnezeu a dat Duhul Sfânt celor din casa lui Corneliu și oamenii aceștia nu au fost tăiați împrejur și ei nu au păzit Legea lui Moise și totuși Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. Haideți să nu mai punem poveri peste oamenii aceștia, poveri pe care nici noi, nici părinții noștrii nu le-au putut duce.”

Și astfel cuvântul lui Petru având greutate, a adus liniște și calm în mijlocul confrutării, după care a venit mărturia lui Pavel și Barnaba care au zis: „Noi am văzut semne și minuni între neamuri. Dumnezeu a lucrat printre neamuri cu semne și minunui.” Aducând experiența aceasta înainte Pavel și Barnaba au spus: „Dumnezeu i-a primit pe aceștia fără tăiere împrejur și fără ținerea Legii lui Moise. Nu puneți voi o ușă înaintea ușii harului lui Dumnezeu, ca oamenii să intre mai întâi prin ușa aceea, apoi să intre prin ușa credinței.”

În urmă a venit și Iacov care era un lider important al Bisericii, Iacov fiind fratele Domnului Isus, s-a ridicat și a spus: „Oameni buni nu este vorba numai de experiență, Dumnezeu a anunțat acest lucru prin profetul Amos” și îl citează pe Amos cum Dumnezeu va ridica iarăși cortul lui Israel din dărâmăturile lui și prin aceasta binecuvântarea mântuirii se va duce la neamuri. Și el spune: „Sunt și eu de părere să nu punem greutăți mai mari peste neamuri, ci să le spunem să se ferească de idoli, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge.”

Apoi trimit o scrisoare celor din Antiohia cu decizia finală a aceste întâlniri, scrisoare care aduce mare bucurie celor din Antiohia și lucrurile se liniștesc.

Un conflict de natură teologică, de natură doctrinară, care putea să ducă la separarea Bisericii încă din fașă. Biserica abea începuse să se răspândească și iată era pericolul ca Ierusalimul să se separe de Antiohia. Cum am spus, se putea face convenția de sud și convenția de nord.

Dragii mei, ne uităm în istorie și vedem că mereu și mereu au fost astfel de probleme. Dumnezeu într-un mod extraordinar ne-a arătat în Scriptură modul în care un conflict teologic, un conflict doctrinar poate să fie rezolvat.

Vreau să vă pun o întrebare: dacă vreodată apare în mijlocul nostru un conflict de natură teologică, de natură doctrinară, cum rezolvăm noi conflictul acela?

Miercuri seara am avut o întâlnire foarte bună, în care am urmărit un model în care un conflict de natură doctrinară poate să fie rezolvat. Pentru că a fost o discuție atât de bună, vreau doar să aduc puțin din discuția aceea pentru a completa tabloul din prima parte a cărții Faptele Apostolilor capitolul 15. Cum rezolvăm conflicul de natură teologică?

Care ar fi un model în care atunci când noi ne confruntăm, l-am putea folosi pentru a rezolva conflictul?

Un lucru pe care l-am văzut în capitolul 15, este că oamenii aceștia nu au lăsat conflictul deoparte. Ignoranța sau ignorarea conflictului nu înseamnă rezolvarea conflictului. Dimpotrivă, ceea ce ei au făcut, a fost dialogul, au vorbit unii cu alții, au comunicat unii cu alții. Au discutat în Antiohia, apoi s-au dus la Ierusalim și au discutat.

Așadar, dragii mei, când avem o problemă, să știți că prin faptul că noi zicem „Eee, hai s-o punem deoparte să nu avem discuții, să nu ne expunem unui conflict”, nu rezolvă problema. Este un conflict deschis, dar pus deoparte, după colț. Și dacă-l lăsăm acolo, vor veni alte probleme care se vor aduna și atunci când va izbucni, va fi o explozie de ne va împrăștia pe toți.

De aceea dragii mei, cred că este înțelept ca atunci când apare o problemă de natură teologică, să ne așezăm cu toții și discutăm. Ne punem și vorbim într-un mod respectuos, cordial și de altfel acesta este al doilea punct în modelul rezolvării unui conflict – respectul!

Problema care apare în general în mijlocul unui conflict și tendința care apare în mijlocul unui conflict, este să fii fără respect, să-l jignești pe celălalt, să folosești cuvinte cu încărcătură ironică, să încerci să-l denigrezi pe fratele tău spunând că tu ai dreptate, că ești mai deosebit, că ai mai multă înțelepciune.

Regula de bază în soluționarea unui conflict atunci când comunici în dorința de a rezolva conflictul, este respectul și cordialitatea. Ascultă-l pe celălalt și nu te lăsa încărcat emoțional de resentimente atunci când simți că poziția ta este contestată. Încearcă în mijlocul unui conflict de idei, în conflict ideologic, să-l asculți pe celălalt.

Nu ați observat că de multe ori încerci să convingi pe cineva, dar în momentul în care îi vorbești, ai sentimentul că persoana aceea nu te ascultă deloc. Ci își pregătește deja răspunsul și el se duce înaintea pe linia lui, nici nu te ascultă, nici nu te bagă în seamă. Este foarte greu!

Dacă te regăsești în poziția aceasta, oprește-te, ascultă argumentul celuilalt și pornește de la premiza că s-a putea să aibă dreptate, chiar dacă 99,99% ai sentimentul că ești drept, totuși lasă acolo o marjă cât de mică se poate că ai putea să fi greșit. Datorită acestui lucru, bagă de seamă și ascultă pe celălalt.

Apoi, un alt element, al treilea, este recunoașterea autorității umane. Când conflictul a apărut în Antiohia, frații de acolo au zis: „Hai să mergem la Ierusalim, acolo sunt apostolii Domnului.” Ei nu au zis: „Lasă bă că noi suntem aici, îl avem pe Pavel și pe Barnaba, este suficient, avem noi lideri. Ce ăia din Ierusalim? Lasă că știm noi ce trebuie făcut.” Nu, ci cu respect s-au dus înaintea liderilor, înaintea autorității din Ierusalim recunoscând-o, apreciind-o și s-au dus ca să vadă cum poate fi soluționat acest lucru.

Uitați-vă când oamenii aceștia se ridică și vorbesc, acolo nu este haos: se ridică Petru să vorbească ceva și fariseii apoi să zică: „Stai bă jos, taci din gură!” Nu, au stat și l-au ascultat, a fost respect, au dat credit autorității umane.

Dar nu a fost numai autoritatea umană. Atunci când rezolvi un conflict, trebuie să asculți de autoritatea divină. Aici trebuie să avem încă un punct care este recunoașterea autorității divine. Observăm că acolo este vorba pe de o parte de Scriptură care a fost citată de Iacov și experiența.

Am spus data trecută, că autoritatea autentică trebuie să fie dată atât de Scriptură cât și de experiență. Scriptura fără experiență și experiența fără Scriptură, nu pot să genereze autoritate autentică. De aceea cele două trebuie să se regăsească.

A mai fost o sugestie pe care un frate a făcut-o: atunci când rezolvi o problemă și e clarificată, o problemă de natură doctrinară, de învățătură, în final scrie tot ce s-a hotărât. Și mi s-a părut interesantă sugestia aceasta pentru că în final oamenii aceștia au pus pe hârtie decizia consiliului din Ierusalim și au trimis scrisoarea celor din Antiohia.

De ce este important ca să se scrie? Este important, pentru că mai târziu cineva poate să zică: „Stai măi, că tu ai înțeles greșit. Nu așa s-a spus, uite că altfel s-a spus.” Și omul cu o încăpățânare își ține partea lui că el a auzit altfel, că a fost altă nuanță, că a fost altă implicație, că a fost altă sugestie. Scrie tot! Vorba proverbului latin: „Scripta manet verba volant”: ce-i scris rămâne, ce vorbești zboară, se duce.

Cu aceasta dragii mei, iată un model posibil, pe care, dacă va trebui să-l folosim, să ne aducem aminte de el, îl avem aici pe notițe, îl avem și pe computer în predica de pe internet. Deci vom putea apela la acest model în momentul în care ne vom confrunta cu conflicte de natură teologică.

De fapt, deja ne-am confruntat, deja am avut discuții, uneori chiar aprinse de natură teologică. Dar dacă vom ține seama de acest model, care nu este firește exhaustiv (nu s-a spus tot ce se poate spune în acest model), dar câteva repere cred că ne vor ajuta foarte, foarte mult.

Acum dragii mei, ne mutăm la conflictul de natură personală. Aici ne regăsim chiar mai mult. Când e ultima dată când ați avut un conflict de natură personală? Unii vor zice: „Păi azi dimineață”, sau ieri, sau alaltăieri sau săptămâna trecută.

În sfera aceasta, suntem într-o dinamică continuă și ceea ce este interesant cu conflictul acesta, precum dragostea, nu știi cum te izbește, nu știi niciodată cum te lovește. Știți probabil poemul acela „Leoaică tânără iubirea, mi-a sărit în față”, nici nu eram pregătit și imediat a sărit, la fel ca dragostea care te izbește și te îndrăgostești spontan, instantaneu.

Un conflict poate să apară și câteodată te miri din ce! Dintr-un fleac, dintr-un nimic, se instalează un conflict și pe urmă se amplifică și vin tot felul de lucruri din trecut și se umple căruța și dacă nu pui bine proptele pe ea se răstoarnă și se împrăștie tot acolo. Debea mai poți să aduni ce s-a distrus.

Vreau să vă spun dragii mei un lucru foarte interesant aici. Uitați-vă la cei care sunt angajați în conflictul acesta, Pavel și Barnaba. Cine??? Pavel și Barnaba! Știți ce este interesant cu privire la ei? Ei doi, care într-un conflict teologic, care putea să rupă bisericile, ei doi care fac echipă și stau deoparte și țin piept iudaizatorilor, ei doi care se duc la Ierusalim și care fac pace în mijlocul adunării, ei doi care erau foarte dornici să fie împreună în probleme mari, ajung dintr-un fleac să se certe și să se despartă.

Haideți să ne uităm cum are loc conflictul acesta.

Scriptura ne spune că după ce s-a încheiat conflictul de natură teologică și Biserica din Antiohia s-a bucurat, Sila care venise din Ierusalim a rămas în Antiohia și Pavel și Barnaba au rămas și ei acolo și au continut să învețe popor iar după câteva zile (versetul 36), Pavel a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem să mergem pe la frații din toate cetățile, în care am vestit Cuvântul Domnului ca să vedem ce mai fac.”

Uitați-vă la inima lui Pavel! Sub Pavel, pământul ardea totdeauna, el nu putea să stea locului. Un misionar nu poate să stea locului, un misionar tot timpul zice: „Hai, hai să mergem la oamenii aceia! Hai să ne ducem încolo.” O inimă de misionar, întotdeauna îl mișcă pe omul acesta. Un misionar întotdeauna vede teritorii de cucerit, vede suflete pierdute, vede frați și surori care au nevoie de evanghelie, de întărire și tot timpul este pe punctul în care parcă vrea să sară, vrea să pornească. Vă aduceți aminte din liceu, rampa aceea când trebuie să sari la capră, rampa aceea care te propulsează! Pavel era ca pe o rampă tot timpul, întotdeauna pregătit să sară, pregătit să-l arunce, ca un arc sub picioarele lui. Și îi spune lui Barnaba: „Hai să mergem pe la frații noștrii!”

Haideți să ne uităm la propunerea lui Pavel și apoi ne vom uita la propunerea lui Barnaba – avem două propuneri aici.

Începem cu cea a lui Pavel: „Să mergem la frații din toate cetățile în care am vestit Cuvântul Domnului.” Și încă un amănunt foarte interesant din versetul acesta. Pavel este misionar și Pavel zice că se duce la neamuri să ducă Evanghelia. Dar uitați-vă, unde zice că vrea să meargă? „Să mergem pe la frații din toate cetățile!” Și în mintea lui avea zona Pamfiliei și zona Galatiei din Asia Mică unde fusese în prima călătorie misionară, în primul turneu misionar. Și prioritatea pe care Pavel o așează aici sunt frații.

Aici este un lucru interesant! Ne vom uita mai departe la a doua călătorie și apoi la a treia călătorie. Și știți ce este interesant? De fiecare dată când Pavel a pornit într-o călătorie misonară, a trecut întâi de toate prin Galatia.

Aici se profilează importanța uceniciei. Da, este foarte important să duci Evanghelia celor pierduți, dar bagă de seamă că în intenția aceea să nu uiți pe cei care s-au întors la Domnul Isus. Pentru că mintea poate să fie atât de concentrată atât de axată pe cei din lume, încât să-i lași deoparte pe cei ce s-au întors de curând la Hristos.

Eu am crescut în adunări care foarte mult se străduiau ca să-l facă pe om să se întoarcă la Domnul Isus. Și după ce omul îl urma pe Hristos, era botezat, era plasat aruncat acolo în mulțime în Biserică și nu-și mai dădea nimeni interesul pentru el, îl lăsa acolo în mulțime. Acest a dat naștere unor credincioși foarte slabi, care L-au primit pe Domnul, dar care nu au fost crescuți, nu au fost ucenicizați, nu au fost cultivați imediat după ce au fost sădiți ca niște puieți în Împărăția lui Dumnezeu.

Un lucru pe care vrea să vi-l spun, cu multe contestări care s-au făcut de-a lungul lucrării Alege Viața în România printre studenți, este că am apreciat întotdeauna modul în care misionarii de la Alege Viața s-au axat pe ucenicizare și au crescut și au format oameni, au format credincioși.

Ucenicizarea trebuie făcută în contextul Bisericii. Pavel zice: versetul 36 – și se duceau acolo la bisericile formate și ucenicizau pe aceștia și-i cultivau în contextul Bisericii. Îmi place de Pavel, îmi place inima lui, îmi place pornirea lui, că e cu motorul turat, pregătit să pornească întotdeauna. Dar nu se duce haotic, doar la cei care nu-L cunosc pe Domnul, ci în primul rând începe cu frații. Se duce la ei și uitațivă după aceea ce perspectivă extraodinară deschide Dumnezeu. În a doua călătorie ne vom uita că el trece în Europa, vine în Macedonia, în Tracia, și a venit pe aici pe la noi.

Aceasta a fost propunerea lui Pavel și această propunere de altfel, marchează începutul celei de-a doua călătorii. Cu fragmentul acesta, practic noi suntem deja în a doua călătorie misionară a lui Pavel. Vedem pasiunea, viziunea lui Pavel și vreau să vă spun că doar cu o asemenea pasiune și viziune se pote face lucrare. Dacă stai așa și spui: „Mi-ar plăcea, m-aș gândi…” Nu, uită-te la inima lui Pavel, uită-te la arcurile de sub picioarele lui Pavel cum erau gata să-l propulseze totdeauna. Nu putea să stea locului!

O lucrare de o asemenea magnitudine dragii mei, cere astfel de oameni. De altfel aici vom putea să ne uităm și la problema cu Marcu. Nu te poți băga într-o lucrare în care trebuie să fii hotărât, perseverent, trebuie să fii angajat și nu trebuie să renunți la cel mai mic obstacol care se ridică.

La propunerea lui Pavel pe care Barnaba nu o refuză, vine și el cu o propunere: „Pavel, mergem! Dar îl luăm pe noi și pe Marcu!”

De ce credeți că Barnaba a vrut să-l ia cu el pe Ioan Marcu?

Haideți să ne aducem aminte ce s-a întâmplat. În prima călătorie misionară după ce au pornit din Antiohia, au urcat pe corabie, s-au dus în insula Cipru, Dumnezeu a lucra minunat în insula Cipru, convertind pe dregătorul insulei Sergiu Paulus. De acolo au pornit înspre nord tot pe corabie și au ajuns pe teritoriul Turciei de astăzi, într-o zonă numită Pamfilia. Acolo este punctul în care tânărul Ioan Marcu a fost luat ca slujitor al lui Pavel și Barnaba(astăzi nu mai avem noțiunea aceasta). Probabil Ioan Marcu trebuia să ducă sacii, să pună sacii pe măgar și el îi slujea pe aceștia.

Când au ajuns în Perga, (nu avem scris în Scriptură) comentatorii spun că acolo Pavel s-ar fi îmbolnăvit de malarie și a fost atât de bolnav, dar el vroia să meargă înainte. Era hotărât să meargă înainte și tânărul Ioan Marcu un idealist din acesta care vedea misiunea roz: „Aa mergem acum în misiune în Africa! Oau ce-o să fie acolo, minunat, ce aventură!” Era un tânăr aventurier și când se duce acolo și vede că nu e numai aventură, ci că e boală, că sunt oameni batjocoritori, că sunt vrăjitori, că sunt oameni care resping Evanghelia, atunci tânărul acesta face cale întoarsă și îl părăsește pe Pavel și pe Barnaba. Pavel foarte dezamăgit, o fi zis: „Cu astfel de oameni nu poți face treabă, nu ai cum să lucrezi cu astfel de oameni. Bine că s-a dus, hai că mergem noi înainte!”

Au terminat călătoria aceasta misionară fără Ioan Marcu, dar în a doua călătorie, iată Barnaba foarte hotărât spune: „Îl luăm cu noi și pe Ioan Marcu.” Oare de ce?

Deschideți vă rog la Coloseni 4:10. Aceasta este mult mai târziu, îl vedem pe Marcu din nou cu Pavel și vom urmări cum s-a întâmplat acest lucru. Dar amănuntul acesta este important. Barnaba îl avea pe Marcu ca rudenie, erau verișori și e firesc să fie mai apropiați cumva și să-și dorească Barnaba să-l ia și pe Marcu. Pavel este foarte hotărând și zice: „Nici vorbă, nu, nu-l luăm!”

Cum credeți că a fost dialogul întrei ei? credeți că Barnaba i-a zis:

• Pavel, hai să-l luăm și pe Marcu.
• Barnaba, tu știi că ne-a lăsat într-un moment greu, e tânăr, e crud, nu-l putem lua. Îl frângem, e o misiune grea, hai să-l lăsăm să mai crească.
• Hai măi Pavel să-l luăm.
• Nu măi Barnaba, nu-l luăm!
• Măi Pavel, dar nu ți-am dat eu o șansă când nimeni nu a vrut să te ia pe tine, dar eu te-am luat? Hai să-l luăm!
• Măi Barnaba, hai să nu-l luăm.

Credeți că așa a mers dialogul? Eu nu cred. Scriptura zice: Fapte 15:39. Cuvântul pentru „neînțelegere destul de mare” în greacă, este „paroxismos”. Și când auzi cuvântul acesta te gândești imediat că situația a ajuns la paroxism, adică situația s-a umflat atât de tare încât era pe punctul de a exploda. Când zice paroxism, zicem punctul culminant, pur și simplu nu mai există ceva dincolo. Și cred că Pavel zice:

• Barnaba taci din gură! Să nu-mi vorbeși mie de tânărul acela! Du-te și lasă-mă!
• Măi Pavel bă, dar nu ție rușine? Eu te-am luat atunci!
• Lasă-mă bă frate cu lucrurile astea. Nu vezi că nu știe? Bagă coada între picioare și fuge de aici!

Mai degrabă îl văd pe Pavel în situația aceasta, decât că a fost calm și au discutat, pentru că spune că neînțelegerea aceasta i-a făcut să se despartă unul de celălalt. Barnaba a luat pe el cu Marcu și au plecat cu corabia în Cipru, de unde erau amândoi, amândoi s-au născut în Cipru. Pavel și-a ales pe Sila și a plecat după ce Biserica i-a încredințat.

Unii teologi, analizând situația și conflictul acesta, spun că de fapt încărcătura a fost un pic mai mare decât simpla decizie de a lua sau a nu lua pe Ioan Marcu cu ei. Ei spun că foarte posibil ca între Pavel și Barnaba și fi existat încă un pic de problemă de natură teologică.

Vă aduceți aminte când Petru s-a dus de la Ierusalim în Antiohia, după ce rezolvaseră problema în Ierusalim, după ce a trimis scrisoarea, vedem un lucru foarte interesant. Haideți să ne ducem la Galateni 2, la episodul în care Chifa (Petru), vine în Antiohia din Ierusalim.

Galateni 2:11-15 – aici era o problemă serioasă. Barnaba, sub presiunea celor tăiați împrejur, s-a dat și el cu Petru, s-a pus deoparte și au început să mânânce acolo mâncare coucher. Și se uitau de acolo la evreii aceștia care băgau carne de porc, grupa mare, și s-au separat. Pavel era printre aceștia și mânca și el acolo macră și zicea: „Nu știți ce pierdeți voi!” Dar iată conflictul, s-a instalat conflictul.

Înaintea de a ne uita la cine are dreptate și cine nu are dreptate, dați-mi voie să vă spun ceva. Iubesc Scriptura! Iubesc Scriptura pentru că ea nu ne arată oameni ai lui Dumnezeu care sunt puși pe pereți cu aura aceea în jurul capului și să nu zici cumva ceva de ei că le ameninți sfințenia. Nu aceasta este imaginea pe care o dă Scriptura. Scriptura este fidelă, Scriptura este cinstită. Da, sunt oameni ai lui Dumnezeu, dar cu probleme ca și noi. Și acest lucru ne dă șansa să ne uităm la ei și să învățăm de la ei. Căci dacă ei ar fi separați de noi, dacă ar fi așa desenați pe pereți în sfințenia lor, am zice: „Lasă, că noi nu putem fi ca ei și atunci am fi descurajați.” Dar pentru că Scriptura ni-i portetrizează în realitatea lor umană, în dinamica aceasta, vedem că Dumnezeu lucrează sfințenie în mijlocul problemelor.

Și ați auzit mărturia mai devreme. După ani de umblare cu Dumnezeu, Bebe, eu, voi toți, încă trebuie să ne curățim conștiința, încă trebuie să ne pocăim, încă trebuie să ne întoarcem la Domnul. Aceasta este frumusețea, că Dumnezeu nu ne abandonează. Cu toate problemele pe care le avem dragii mei, mâna Domnului este încă cu noi. I-a Dumnezeu șmirghelul, apoi șurubelnița, dalta și uite așa Dumnezeu continuă să lucreze în noi.

Uitați-vă la Pavel, la Barnaba, sunt ca și noi. Și în conflictul lor, ne regăsim foarte, foarte ușor. Cine a ieșit mai bine din conflictul acesta?

Un frate de-al nostru a zis: „Eu cred că Barnaba a ieșit mai bine că el l-a luat pe Marcu și de bună voie s-a dus unde a vrut. Dar Pavel s-a dus cu Sila.” Este un joc de cuvinte, dar sugestiv într-un anumit fel. „Silas” este numele lui, probabil latin mai degrabă. Dar cine a avut dreptate până la urmă dragii mei? Eu zic că amândoi!

Erau odată 4 evrei în Ucraina, în vremea progromurilor. Progromul în Ucraina era forma aceea în care evreii erau șterși de pe fața pământului, erau luați în masă și mutați în alte părți și se încerca cumva eliminarea lor rasială. Și cei 4 evrei stăteau de vorbă. Și unul dintre ei mai revoluționar, zice: „Trebuie să ne revoltăm, să ne ridicăm împotriva țarului, să facem dreptate!” Altul stă dincolo și spune: „Băi, nu are rost măi, că oricum tot ei sunt mai tari, sunt mai mari, orice am face dacă ne revoltăm, ne omoară pe noi aici; haideți să ne supunem providenței.” Și se ceartă acolo între ei, unul zicând că trebuie să facă război, celălalt că nu pune mâna pe armă, ba că face revoluție, celălalt că nu are rost. Și stau și nu mai rezolvă. Ceilalți doi stăteau și se uitau cum se ceartă ăștia doi cu privire la faptul dacă făceau sau nu revoluție. Și unul dintre ei îl întreabă pe unul mai înțelept dintre ei:

• Reftevie, ce zici tu? Cum să rezolvăm noi? Cine are dreptate?
• Și el zice: „I-a zii care e argumentul tău.” Și acesta cu revoltă, zice ce crede și îi spune:
• „Ai dreptate!” Și celălalt zice:
• Nu are dreptate!
• Bine, de ce nu are dreptate? Și își spune și el poziția și argumentele. Și-i zice:
• Și tu ai dreptate!

În timpul acesta cel care stătea și asculta, zice: „Reftevie, dar nu se poate ca și ăsta să aibă dreptate și celălalt să aibă dreptate!” Și Reftevie se uită la el și zice: „Și tu ai dreptate!”

Vedeți, aceasta este situația! Noi am zice: „Dar nu se poate Doamne ca și ăla și ăla să aibă dreptate!” Și Domnul de sus spune: „Toți au dreptate!” Și aici nu mai zice nimeni absolut nimic.

Deci este un conflict foarte interesant în care într-adevăr amândoi au dreptate. Dar haideți să ne uităm puțin cum stau lucrurile. Haideți să ne gândim prima dată la Pavel și la argumentele sale.

Eu cred, părerea mea, că Barnaba trebuia să-i dea credit lui Pavel, pentru că el avea autoritate în situația respectivă! El fusese chemat ca apostol pentru neamuri, el avea semnul apostoliei, Barnaba era sub Pavel. Ei erau împreună în echipă, dar semnul apostoliei era peste Pavel. Și în situația aceea, Barnaba trebuia să asculte din respect pentru Pavel, dându-i credit, chiar dacă el probabil l-a luat sub aripa lui pe Pavel și l-a antrenat, l-a format cumva.

Mâna lui Dumnezeu s-a pus peste Pavel și erau niște cuvinte date lui: „Că el se va ridica și va fi o voce înaintea împăraților, înaintea națiunilor.” Barnaba trebuie să asculte de Pavel.

Chiar dacă Pavel greșea în situația aceea, eu cred totuși că Barnaba trebuia să-i dea credit și să-l asculte.

Când vorbim despre o situație de o astfel de natură, vreau să vă spun că se poate aplica extraordinar principiul acesta în familie. În familie, când soțul greșește, dar el i-a o poziție de autoritate, chiar în greșeala lui, soția trebuie să asculte de soț chiar dacă el greșește. Va fi o mai mare binecuvântare care va veni peste ei prin faptul că soția ascultă de soț, chiar dacă el greșește, respectând autoritatea lui. Dumnezeu va lucra și-l va convinge, pentru că imediat ce soția zice: „Bine, chiar dacă nu sunt de acord și nu înțeleg motivul pentru care faci lucrul acesta și iei decizia aceasta, eu voi fi de partea ta și-ți voi da credit”, în momentul acela se întâmplă ceva. Soțul începe să gândească mai bine, că până acolo, tot ce vede el este că soția lui trage „hăis” și el trage „cea” și nu merge nici unul cum vrea. Ea trage în spate, el vrea să meargă în față. Dar în momentul în care soția îi zice: „Ok, nu sunt de acord, dar îți dau credit pentru că tu ești autoritatea și tu răspunzi înaintea lui Dumnezeu”, în momentul acela Dumnezeu va începe să lucreze în inima lui și lucrurile se vor rezolva. O mai mare binecuvântare vine peste o soție ascultătoare care respectă autoritatea.

Aici era cazul în care Barnaba trebuia să respecte autoritatea.

În al doilea rând, eu cred că era în planul suveran al lui Dumnezeu ca Marcu să nu intre în echipă cu Pavel și să nu meargă în călătoria aceasta. De ce? Pentru că el nu era pregătit încă pentru o astfel de călătorie. Și dacă s-ar fi dus a doua oară și Pavel cum era deja ambalat de la prima călătorie, poate la cele mai mici comentarii care ar fi apărut și la nemulțumiri, i-ar fi spus lui Marcu: „Băi puștiule, urcă pe măgar, bagă în a cincea și dute înapoi în Antiohia.” Erau deja temperamente diferite și călătoria ar fi fost foarte, foarte grea, nu ar fi mers. Și probabil se producea a doua ruptură și aceasta ar fi fost probabil o ruptură definitivă.

Însă Barnaba l-a luat din nou pe Marcu, l-a reintegrat în misiune, a început din nou să-l expună misiunii și relația lor cum mergea mai bine, Marcu a primit din nou încredere și a pornit bine. Dar Pavel s-a dus cu Sila sau l-a luat pe Sila, mai bine zis. 

Știți unde este frumusețea? Gândiți-vă puțin la Pavel și la Sila. Știți ce erau ei amândoi? În primul rând ei erau cetățeni romani. Dacă Pavel mergea cu Marcu și cu Barnab, Marcu și Barnaba nu avea cetățenie romană și ar fi fost foarte greu. Dar l-a luat pe Sila care era și el cetățean roman.

Când au ajuns în Filip, au predicat Cuvântul, s-a pocăit Lidia, s-a pocăit un temnicer și a apoi venit persecuția. I-au luat cu nuiele și i-au bătut bine și i-au băgat în închisoare. A doua zi dimineață voiau să cerceteze cazul și Pavel trimite vorbă căpitanului: „Este îngăduit să bateți cetățeni romani, fără să-i cercetați?” Când a auzit căpitanul lucrul acesta și-a zis: „Vai, ce-am făcut! Nu ne-am uitat la pașaportul lor! Nu am știui că sunt cetățeni romani.” Apoi a poruncit să-i scoată repede din închisoare și să-i trimită afară. Atunci s-au dus i-au scos cu ploconeală și Pavel zice: „Ce înseamnă asta! Stai așa, adică ei ne bat și acum ne scot pe ușa din dos? I-a să vină ei încoace să discutăm noi!”

Observați avantajul cetățeniei? Și din perspectiva aceasta vedem că Pavel și Sila într-un fel au fost avantajați pentru că aveau amândoi cetățenie romană.

În an al treilea rând, remarcați vă rog că Biserica confirmă. Dacă în conflictul acesta pe care ei l-au avut, Pavel n-ar fi avut dreptate nicicum, ci Barnaba avea dreptate, Biserica nu le dădea binecuvântarea. Dar Scriptura ne spune că „Pavel și Sila au plecat după ce au fost încredințați de frați în grija harului Domnului” – versetul 40. Acolo Biserica a văzut că așa este bine și ei și-au dat girul, și-au dat confimarea: „Este bine să meargă Pavel și Sila în direcția aceasta.”

Pentru Marcu, în ultimă istanță a fost mult mai bine. Marcu nu putea să stea lângă caracterul vulcanic al lui Pavel, Marcu avea nevoie încă de Barnaba și să meargă încă o bucată de drum cu Barnaba.

Acesta a fost argumentul lui Pavel. Din toată perspectiva aș zice: „Măi Pavel a avut dreptate”, dar haideți să ne uităm la argumentul lui Barnaba – două sunt.

Barnaba pornește cu premisa că este bine să dai o a doua șansă. Dacă nu dai o a doua șansă, riști să pierzi un suflet, riști să pierzi un om în lucrare. Dă-i a doua șansă! Barnaba este omul celei de-a doua șanse. I-a dat-o lui Pavel și nu ne spune textul, dar probabil i-o fi zis lui Pavel: „Băi Pavel, eu ți-am dat ție șansa aceasta. Când toți s-au dat la o parte, speriați că tu ești un dictator încă strecurat printre frați, eu am stat lângă tine, nimeni nu a stat lângă tine, dar eu am stat. Datorită acestui lucru ești în lucrare acuma. Hai să-i mai dăm o șansă. Pavele tu ai avut-o! De ce să nu o aibă și Marcu?” Acesta este un argument bun!

În al doilea rând, dragii mei, uitați-vă la rezultat. Haideți să ne uităm puțin la două pasaje.

Deschideți la Filimon, unde Pavel îi scrie lui Filimon: versetele 22-24. Uitați-vă vă rog în situația aceasta, după ce trec anii, îl vedem pe Marcu din nou în echipa lui Pavel. Nu-l vedem pe Marcu în poziție de slujitor, ci îl vedem pe Marcu așezat într-o categorie diferită și Pavel îl numește „tovarășul meu de lucru”. Era în temniță și Marcu se dusese acolo unde era Pavel, să sufere împreună cu Pavel. Extraodinar!

Dacă Barnaba nu i-ar fi dat a doua șansă, Marcu nu era reabilitat, Marcu nu era aici.

Dar mai frumos decât acest pasaj mi se pare cel din 2 Timotei 4. Aici Pavel se află în închisoare, aproape de moarte, aproape de execuție. Se pare că sențința a fost pronunțată și Pavel aștepta execuția sau dacă nu a fost pronunțată, Pavel era sigur că după cum mergea procesul el avea să fie osândit. De acolo din închisoarea Mamertină din Roma, de sub palatul imperial, Pavel îi scrie lui Timotei și-i spune: versetul 9. Dacă ați observat, am citit în Filimon că Dima era tovarăș de lucru, era în echipă însă acum l-a părăsit pe Pavel. Versetul 10 – în momentul în care probabil Pavel scrie acest lucru sau îi dicta celui ce scria: „Ia-l pe Marcu, am nevoie de Marcu, îmi este de folos”, în sinea lui probabil spunea: „Barnaba, bravo Barnaba, bine ai făcut! Căci dacă eu nu-l lăsam, nu-l mai aveam pe Marcu acum. Însă am nevoie de Marcu acum, vreau să fie lângă mine în momentul acesta când toți m-au părăsit, vreau să fie lângă mine când îmi dau duhul. Vreau ca Marcu să fie lângă mine.”

Vedeți cum Dumnezeu schimbă lucrurile în suveranitatea Lui?

Revenind la întrebare și concluzionând, dragii mei, este posibil realmente în economia lucrării lui Dumnezeu, este posibil ca într-un astfel de conflict, amândoi să aibă dreptate și conflictul să nu fie unul de natură de caracter sau moral, ci să fie un conflict determinat de călăuziri diferite. Ai o călăuzire diferită! Și atunci când apare un conflict în care călăuzirea este diferită, atenția trebuie dată lui Dumnezeu și trebuie să fim atenți dacă nu cumva Dumnezeu l-a călăuzit pe celălalt într-o direcție diferită decât călăuzirea mea. Și să fim atenți să nu luăm călăuzirea diferită ca fiind de fapt problemă de caracter.

Vă aduceți aminte când am vorbit de primul conflict în Fapte 6? Am zis acolo să fiți atenți să vă uitați la conflictul acela dacă nu cumva problema care apare în conflict nu este de carcater, ci este de organizare, de comunicare, de lipsă de înțelegere a situației și nu de caracter. Tot așa cum principiul acela a fost așezat acolo și aici aș spune că trebuie să fim atenți dacă nu cumva este vorba de o călăuzire diferită.

Frații mei, vreau să vă mai spun ceva. Aș prefera să văd oameni care au călăuzire din partea lui Dumnezeu și ajung adesea la astfel de dispute, decât să nu fie călăuzire deloc.

Scriptura spune: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință.” Și cum nu e cunoștință și descoperire de la Dumnezeu, este haos. Și oamenii se ceartă datorită ideilor lor, dar mai bine să ne certăm când avem călăuzire, dar mai bine să nu ne certăm deloc. Dar dacă se poate spune și așa, aș prefera să văd călăuzire și adesea ciocniri de această natură, decât să nu fie călăuzire deloc.

În final tot așa cum ne-am uitat la un model posibil pentru soluționarea unui conflict teologic, aș vrea să ne uităm foarte pe scurt la un model de soluționare a unui conflict individual, personal.

Aș spune în primul rând să fii atent la modul în care evaluezi conflictul și este legat de ce am spus puțin mai devreme, să te uiți și să vezi de ce natură este conflictul. Este o problemă de caracter sau este o problemă de călăuzire? Reflectează, gândește-te! Nu te înfinge în problemă fără să evaluezi situația.

În al doilea rând, fii atent la vorbele pe care le spui, să ai respect în discuția cu cel cu care ești în conflict, să nu ajungi la „paroxismos”, la explozie, fii atent la ce vorbe spui. Și mai mult decât la vorbele pe care le spui celui care este înaintea ta și cu care ai disputa, bagă de seamă să nu începi să vorbești altora. Pentru că în momentul în care te duci să discuți conflictul tău cu alții, atunci tendința este de a-ți trage jarul sub oala ta, de a-ți povesti situația în așa fel încât tu să ai dreptate și prin aceasta implicit denigrezi pe celălalt, implicit îl cobori în ochii celui cu care vorbești. Bagă de seamă că în momentul în depășești discuția unu la unu și te duci la alții, foarte ușor apare bârfa, foarte ușor apare calomnia.

Dacă ai un conflict de orice natură ar fi el, rezolvă în primul rând cu persoana cu care ești în conflict, apoi adu-ți aminte de Scriptură care spune: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău, ca să poți vedea bine paiul din ochiul celuilalt.” Adu-ți aminte că într-un conflict, s-ar putea, foarte probabil să ai o bârnă așa de mare ca să nu mai vezi bine și să crezi că tot tu ai dreptate și celălalt nu are dreptate.

În al treilea rând, Cuvântul ne spune în Iacov 4:1-3. Conflictele dragii mei, își au originea în firea noastră, în carnea noastră care se luptă cu Duhul și vrem să avem dreptate, vrem să ne impunem noi punctul de vedere. Adu-ți aminte în conflicte, că în general ele se nasc din fire.

În al patrulea rând, recunoaște greșelile fără să fii acuzator. Și aici este un lucru mare pe care l-am descoperit. Dacă vrei să vezi un conflict rezolvat, chiar dacă situația de conflict în care ai ajuns este în parte generată și de greșelile celuilalt, când vrei să le rezolvi, te duci și dacă vrei să-ți ceri iertare nu pomenești nimic din ce a făcut celălalt. Spune-ți greșelile tale și cere-ți iertare. Șansa ca el să zică: „Frate și eu am greșit” este mult mai mare decât să încerci să-i zici: „Uite vreau să-mi cer iertare, dar vreau să-ți spun că am făcut lucrul acesta pentru că tu…” și în momentul în care zici „pentru că tu…”, nu mai ai șanse să rezolvi conflictul, continui să acuzi de fapt, continui să-ți acoperi greșelile, acuzându-l pe celălalt. Când vrei să rezolvi conflictul, persoana la care trebuie să te adresezi, este persoana I: „eu” și să nu pomenești „tu” deloc.

Și în final, împacă-te, iartă și nu te opri acolo, reabilitează! Arată după ce ai rezolvat conflictul că vrei să continui relația. Dă un telefon, invită-l la o supă, ieșiți la un fast food, finalizați problema într-o părtășie, la masă.

De altfel astăzi, dragii mei, când stăm la masă, la cina Domnului, nu este oare în aceasta semnul că Dumnezeu nu numai că ne-a iertat, ci ne-a și reabilitat, ne-a adus din nou în relație? Cum pe Petru, după ce el s-a lepădat de Domnul de trei ori, Domnul nu numai că l-a iertat, dar s-a dus la Marea Tiberiadei, s-a întâlnit cu el, la reabilitat și i-a zis: „Paște mieluseii Mei, paște oițele, paște oile Mele.” A fost reabilitare acolo!

În urmă cu mai mulți ani am avut binecuvântarea de a lucra cu un om al lui Dumnezeu pe care l-am admirat și continui să-l admir foarte mult. Am fost un Ioan Marcu, tânăr și foarte crud. Ajunsesem să lucrez într-o poziție care cred că nu era pentru mine în momentul acela. Dar imediat după ce terminasem facultatea, să fi ajuns în poziția aceea, era pentru toți colegii mei un șoc. A fost însă o binecuvântare neașteptată pentru mine, o șansă extraordinară.

Lucrând cu omul acesta de la care învățam foarte mult și eram crescut, cultivat și ucenicizat, la un moment dat a apărut conflictul. A fost implicată și o a treia persoană, însă în mijlocul acelui conflict, am făcut imprudența, greșeala, păcatul, de a nu sta în poziția în care eram, respectând autoritatea, stând fără să fac comentarii. Am făcut marele păcat de a mă duce și de a discuta cu alții.

Vorbele acestea pe care eu le-am spus, care erau deja bârfe și calomnie și denigrare, au ajuns în ultimă instanță la acest om și relația noastră nu a mai mers, nu mai putea să funcționeze pentru că eu eram deja atât de încărcat, încât credeam că eu am dreptate. Și cumva totul s-a finalizat printr-o formă de demisie a mea, într-un fel și dânsul vroia să scape de mine, eu vroiam să scap de dânsul, să scap de toate și să plec. Și am plecat.

Atunci a fost momentul în care am trecut cumva în relația pe care am început-o cu Paul Washer, Dumnezeu mi-a dat o a doua șansă. Și de acolo a început lucrarea cu Heart Cry, lucrearea de misiune prin fratele Paul Washer.

Însă vreau să vă spun dragii mei, că dacă analizam lucrurile dintr-o perspectivă, mă uitam și ziceam: „Am dreptate, am dreptate!” Dacă încercam să-i dau credit acestui frate și încercam să văd in pielea lui, din poziția lui, puteam spune: „Are dreptate.” Îmi venea să dau vina pe a treia persoană, care într-un fel ziceam despre ea că putea fi sursa conflictului. Dar indiferent dacă era o a treia persoană între noi, nu ar fi trebuit să fie ce a fost.

Vreau să vă spun că ani de zile am continuat să slujim, dânsul într-o direcție, eu în altă direcție și Dumnezeu a dat binecuvântare și peste unul și peste celălalt, timp în care amândoi aveam dreptate și amândoi greșeam.

Știți care este problema când sunt astfel de situații? Problema nu este că ne pierdem mântuirea sau că am căzut din harul lui Dumnezeu, problema este că mergem cu frâna de mână trasă și poate la fiecare moment de cină vine trecutul în mintea noastră și ne gândim la relația fracturată frântă, ne gândim la problemele care au fost din trecut. Poate chiar în momentul acesta sunt oameni printre voi care duc povara unor relații frânte, nerezolvate din trecut.

Ani de zile am dus și eu această povară și mă rugam și insistam. M-am dus de câteva ori să încerc să rezolv conflictul, dar nu a mers pentru că eu încercam să folosesc tertipul acela cu „am grești datorită faptului că dumneavoastră…” și nu a funcționat. Am trimis e-mail-uri, încercam să rezolv în forma aceasta, până când mi-am dat seama că dacă vreau să mă duc și să rezolv conflictul, eu trebuie să-mi recunosc păcatul meu, să nu mă mai gândesc la celălalt. Vreau să vă spun că în momentul în care m-am dus cu atitudinea de pocăință, de smerenie, de respect, m-am dus și am spus tot ce am greșit și mi-am cerut iertare spunându-i că e o povară prea grea pentru mine și fratele m-a iertat, definitiv și relația noastră a fost definitiv rezolvată.

Este harul lui Dumnezeu, pentru că puteam să merg înainte fără să o rezolv și să o duc așa toată viața.

Știu oameni care au fost în astfel de ciocniri mult timp și când unul din ei a murit, celălalt s-a dus la mormântul lui stând în față și dându-și seama: „De ce nu am rezolvat problema înainte să moară?”

Preaiubiților, vreau să vă spun să vă rezolvați conflictele dacă sunt. Viața este mult mai frumoasă fără conflicte! Lucrarea merge mult mai bine fără să ai povara unui conflict în spate. Gândește-te dacă nu cumva acolo nu este vorba de resentimente, ci este vorba de călăuziri diferite. Dar chiar și în situația aceasta pot să apară resentimente, pot să te desparți și poți să fii unul într-o direcție, unul în cealaltă.

Dumnezeu să ne ajute, dragii mei, să nu ținem conflictele deschise, El să aibă milă de noi, să ne dea îndrăzneală, curaj să mergem să ne cerem iertare, să ne pocăim și veți vedea ce frumos Dumnezeu leagă relațiile între noi. Fie ca biserica Providența să nu aibă parte de conflict. Dar dacă are, haideți să ne întoarcem la Scriptură întotdeauna și să ne aducem aminte cum putem rezolva și un conflict doctrinar, dar și un conflict personal. Amin!