Faptele apostolilor 20:17-38 – Sorin Prodan

Faptele apostolilor 20:17-38 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Mesajul din ziua de astăzi este o continuare a mesajul început duminica trecută.

Împreună am văzut că suntem cu apostolul Pavel la finalul celei de-a treia călătorie misionară. Cu aceasta se încheie cele trei mari călătorii misionare ale apostolului și intrăm în ultima etapă a vieții lui în care urmează arestarea lui în Ierusalim, detenția de doi ani de zile în Cezareea și după aceea mutarea lui Pavel ca deținut al Imperiului Roman la Ierusalim, la Roma unde va fi condamnat la moarte de însuși Cezarul și astfel apostolul Pavel își va încheia bine misiunea la care a fost chemat.

În momentul acesta, când se termina a treia lui călătorie misionară și într-un fel misiunea lui de ducere a Cuvântului înaintea neamurilor, este ca o mașină care merge în viteză, și ca orice șofer care știe că trebuie să se oprească, calcă frâna. Astfel pe apostolul Pavel îl simțim aici cum încet, încet pune piciorul pe frână, o calcă și este un moment în care nu-l mai vedem pe Pavel în dinamica aceea convulsivă în care se duce și predică Cuvântul, întâlnește oameni, îi ucenicizează, plantează biserici. Aici apostolul Pavel se așează, împreună cu prezbiterii din Efes. În momentul acesta în care îl vedem pe Pavel stând la vorbă cu ucenicii aceștia este ca și cum am vedea un film. Parcă avem timp să ne uităm mai atent la apostolul Pavel și să vedem lucruri care până acum nu le-am văzut.

Este ca și cum te-ai uita la televiziune și începi să vezi mai bine omul care vorbește și din ce spune, începi să-l caracterizezi și începi să înțelegi ce fel de om este. Astfel am început să ne uităm la marele apostol Pavel, să ne uităm la caracterul lui, la profilul marelui apostol Pavel.

Duminica trecută ce am văzut în mod special, a fost dragostea pe care Pavel o avea pentru Biserică. Caracteristica aceasta am văzut-o în trei lucruri.

În primul rând am văzut-o în afecțiunea pe care o avea față de frați. Am văzut că noi adesea suntem foarte distanți și doar întindem mâna la 1 metru unul de altul sau ne spunem un salut și mergem mai departe. Dar Pavel era un om care era afectiv și îmbrățișa pe frați.

Astăzi am citit că atât de atașat era Pavel de oamenii aceștia, că atunci când a fost gata să-și i-a rămas bun, Cuvântul ne spune că au izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat  și erau întristați. Observați afectivitatea?

Al doilea lucru în care am văzut dragostea lui Pavel pentru Biserică, a fost disponibilitatea lui, mereu gata să slujească. El nu era ca unii dintre noi care zicem: „Astăzi nu am chef să i-au pe nimeni la masă” sau când primim un telefon și este urgent, spunem: „Ahh.. nu pot sunt obosit.” Pavel era gata totdeauna!

Dacă Pavel ar fi avut telefon mobil, probabil că suna din minut în minut și orice cerere care venea, orice solicitare, Pavel zicea: „Sigur că da, nici o problemă.” El nu avea tendința aceasta caracteristică unora dintre noi să ne gândim mai întâi la noi și să zicem: „Nu știu, stai să vedem…” El zicea întotdeauna: „Sigur, rezolvăm! Nici o problemă. Hai că aranjăm lucrurile ca să fie bine.”

Ce frumos este când cineva întotdeauna te întâmpină astfel. Dacă îl suni, totdeauna știi că ai deschidere față de acea persoană și e gata să te ajute.

Pavel era un om disponibil și gata să se sacrifice pentru Biserică.

Sunt multe pasaje pe care le-am putea citi din Corinteni unde Pavel ne spune de câte ori a fost el prigonit și bătut. A fost gata totdeauna să-L slujească pe Domnul.

A treia sferă în care vedem dragostea lui pentru Biserică, este învățătura. Pavel a dat învățătură Bisericii.

Vă spuneam duminica trecută un mod în care eu, ca slujitor, și alții care suntem aici, vă putem iubi ca Biserică dându-vă o învățătură bună.

Vreau să vă spun dragii mei, că deși suntem o biserică mică, un lucru pe care noi ni-l dorim, este ca învățătura Scripturilor să fie la loc de cinste. Nu vom diminua niciodată greutatea Cuvântului lui Dumnezeu, predicarea Cuvântului și ca slujitori stăm împreună și muncim și ne stoarcem și ne încurajăm unii pe alții, ca să dăm bisericii Providența o învățătură bună și să evanghelizăm Brașovul cu toate resursele și cu toate puterile pe care le avem.

În învățătură vedem evanghelizarea și ucenicizarea și Pavel dădea învățătură.

Dacă vreodată vă pot apăra că predic mesaje lungi, dacă cineva vrea să vină la mine și să zică „Frate Sorin, predici cam mult”, am să le zic: „Duceți-vă și uitați-vă la apostolul Pavel care s-a dus în Troa, a început să le predice și Cuvântul zice că vorbirea lui Pavel s-a prelungit până la miezul nopții. Așa de lung a predicat Pavel, că un tânăr care era pe geam, la etajul al treilea, a adormit, a căzut de la etajul al treilea și din izbitura aceea a murit.”

Foarte interesant este că nimeni nu s-a dus la apostolul Pavel să-i zică: „Măi Pavele, da mai termină și tu cu predicilea astea lungi. Dacă ziceai „Aminul” acela mai repede, bietul Eutih nu ar fi căzut să moară.”

Poate noi această tendință am avea-o în această epocă în care totul funcționează instant: cuptor cu microunde, cafea instant, fast food, mașină de spălat, mașină de uscat, mașină de spălat vase etc. Noi ce facem este să stăm jos și apăsăm pe butoane și să facem lucrurile repede, repede. Câteodată nu simțiți că dacă dați drumul la cuptorul cu microunde și trebuie să așteptați 5 minute, parcă nu mai aveți răbdare?

Era o vreme în care marele romancier Marin Preda spunea: „Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii.” Era vremea anilor ’50 când au venit fabricile, oamenii se duceau la fabrică și gata nu mai stăteau să tragă plugul cu boii, trebuiau tractoare – timpul nu mai avea răbdare cu oamenii.

Astăzi lucrurile s-au schimbat, aceleași cuvinte dar altă topică: noi nu mai avem răbdare cu timpul. Parcă am vrea să mergem mai repede decât ceasul și mai repede decât computerul. Suntem într-o grabă continuă.

Tare bine a început fratele nostru cu Cuvântul care a zis: „Opriți-vă!” Din convulsia aceasta, din graba aceasta cu care merge în viață, haideți să ne oprim înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu are tot timpul din lume și dacă El vrea să schimbe dinamica vieții noastre ne dă o boală și apoi să vedeți cum stăm liniștiți și facem ce ne zice doctorul și nu mai mergem ca trenul înainte, fără să băgăm de seamă ce ne vorbește Dumnezeu și cum trebuie să ne trăim viața.

Am auzit o interesantă povestire despre un predicator care predica monoton. S-a întâmplat într-o adunare ca el să predice monoton și la un moment dat, firește, aproape toată adunarea s-au deconectat și unii încercau să-l trișeze sugerând că-l ascultă, alții s-au uitat pe geam. În timp ce predica, era acolo în adunare un bărbat mai în vârstă cu nepotul lui. Bietul om la 70 de ani de zile a adormit de-a binelea. Problema este nu numai că a adormit, dar în timpul mesajului acela monoton, la un moment dat în adunare se auzea cum sforăie acest bărbat. Este ciudat într-un fel ca să auzi pe cineva sforăind. Predicatorul a încercat să meargă înainte, dar l-a deranjat acest lucru. Acesta cu mult bun simț s-a adresat nepotului și i-a spus: „Mircea, poți te rog să-l trezești pe bunicul tău? Te rog frumos trezește-l.” Mircea s-a uitat la predicator și a spus: „Frate păstor, eu nu-l trezesc. Treziți-l dumneavoastră, că dumneavoastră l-ați pus la culcare.”

Se întâmplă uneori și acest lucru. Aici este o problemă și de partea predicatorilor, nu numai de partea celor care sunt în bănci.

Vreau să vă spun încă cineva. Pentru un predicator este întotdeauna o provocare. Fiind în față, el vede pe toată lumea, chiar și într-o adunare de 1000 de membrii. Aceasta vă spun pentru că am venit dintr-o adunare de 1000 de membrii și predicam acolo. Este greu, este ca o piatră de încercare când vezi pe cineva că nu mai ascultă și gata trage pe dreapta.

Știți de ce evreii începeau ziua lor de odihnă vineri seara, când apunea soarele?

Eu mă gândesc că un motiv pentru care Dumnezeu așa a rânduit, a fost ca în ziua de Sabat (sâmbăta), să nu doarmă în sinagogă.

Câți dintre noi încetăm munca de sâmbătă seara la o oră rezonabilă? Sau câți dintre noi zicem: „Mâine este închinare înaintea Domnului. Ia să închid eu computerul și să nu stau până la ora unu și jumătatea să mă tot uit la filme.”? Normal că dacă stai și te uiți la filme până la ora aceea, vii aici cheaun de oboseală și te lupți să asculți Cuvântul și astfel nu se poate continua.

De aceea, înțelept este omul care-și pregătește inima când vine la Casa lui Dumnezeu. Astfel împlinește Cuvântul care zice: „Păzește-ți piciorul când intrii în Casa Domnului.” Domnul să ne ajute să fim proaspeți totdeauna când venim la Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi continuăm să ne uităm la alte componente ale portretului lui Pavel.

Așadar ne-am uitat la dragostea care o are pentru Biserică. Vreau să vă spun, ca unii care suntem de trei ani de zile aici și ca unii care am avea toate șansele să mergem să locuim în Statele Unite, eu și soția mea, suntem aici pentru că vă iubim și vă iubim cu toată inima și ne rugăm mult pentru voi acasă și plângem pentru unii. Știm aproape tot ce face fiecare și ne doare inima când nu e bine și ne bucurăm când e bine. Astfel trebuie să cultivăm dragostea.

Să știți că Domnul Isus Hristos nu a spus: „Vă vor cunoaște oamenii că sunteți ai mei când veți ieși pe străzi și veți evangheliza și toată lumea va ști că sunteți ai Mei.” Știți prin ce a spus că lumea ne va cunoaște că vom fi ai Lui? Când ne vom iubi unii pe alții!

Putem noi face evanghelizare zi și noapte, dar dacă nu ne iubim unii pe alții, oamenii ne vor cunoaște ca fanatici, oamenii ne vor cunoaște în toate felurile, dar nu ca fiind ai lui Hristos. Dar când iubim unii pe alții, Domnul Isus spune că „oamenii vor cunoaște cu adevărat că sunteți ucenicii Mei.” Așadar, să ne provocăm unii pe alții la dragoste și să avem dragoste pentru Biserică.

A doua componentă sau a doua trăsătură a portretului lui Pavel, din ce am citit aici, este integritatea. Dragostea pentru Biserică și integritatea.

Această trăsătură o vedem din tot fragmentul citit, dar cu precădere din prima parte. Există câteva cuvinte cheie. Nu știu dacă le-ați remarcat în timp ce citeam fragmentul acesta, când Pavel le zice așa: „Știți cum m-am purtat între voi.” Apoi în versetul 34: „Voi singuri știți lucrurile acestea.”

Este ca și cum, poate peste ani și ani, după ce vor veni multe acuze împotriva mea, multe pe nedrept, aș veni în fața adunării și aș spune: „Frați și surori știți că nu este adevărat ce se spune. Am fost aici ani de zile și știți bine ce fel de om am fost.”

Îmi place cum spune Pavel lucrurile acestea. Când el folosește aceste expresii „Știți bine”, el este un om care vrea să zică: „Uitați-vă la trecutul meu, uitați-vă la viața mea și sunt convins că nimeni nu poate să spună absolut nimic împotriva mea.”

Poți să spui lucrul acesta chiar acum? Poți să te duci în fața familiei tale și să zici: „Știți bine cum trăiesc între voi, știți bine că mă acuzați pe nedrept.” Puteți să vă duceți la vecinii din bloc, care uneori vă sâcâie și să ziceți: „Știți bine ce fel de om sunt!”? Puteți veni astăzi în fața bisericii să spuneți cum spune apostolul Pavel: „Știți cum m-am purtat între voi în toată vremea!”?

Este frumos să ne uităm la această dimensiune a integrității sale.

Ne vom uita la trei lucruri în care vedem integritatea lui Pavel.

În primul rând remarcăm că integritatea lui Pavel se vede în trăirea lui. El spune așa: „Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea.” Nu când și când! Și Pavel continuă: „Din ziua dintâi în care am pus piciorul pe pământul Asiei.” Apoi uitați-vă la versetul 35: „În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat…”

Pe de o parte când este vorba de viața lui, de integritatea din viața lui, Pavel spune: „M-am purtat astfel în toată vremea, din ziua dintâi” și „În toate privințele”. Adică și în timp dar și în toate sferele vieții.

Vă aduceți aminte unde mai găsim această descriere, această expresie în cartea Faptele Apostolilor? Fapte 1:2: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălțat la cer.”

Ne-am uitat acolo și am văzut că încă de la începutul cărții, îl vedem pe Domnul Hristos fiind un om integru în toate privințele, în toate locurile și în tot timpul, de la început până când S-a înălțat la cer.

Aceasta este o provocare dragii mei. Dacă astăzi lipsește ceva în viața multor copii ai lui Dumnezeu, acest lucru este integritatea.

Te sperii câteodată când afli ce lucruri fac unii, te îngrozești. Dacă te întâlnești cu oameni de afaceri creștini, îți pui mâinile în cap când îi auzi cum fac afaceri. Ei pornesc de la premiza: „Nu poți să faci profit dacă nu înșeli cumva.” În acest caz ei nu mai sunt în parametrii ceruți de Dumnezeu ca oameni ai integrității.

Pavel spune: „În toată vremea” și „În toate privințele”. El a fost un om care a trăit în integritate. Apoi în versetul 19 zice: „Am slujit Domnului cu toată smerenia.” Ce observăm la Pavel, este că nu vedem niciodată mândrie, nu vedem niciodată aroganță, impunere și cuvânt autoritar din personalitatea lui. Ci îl vedem pe apostolul Pavel slujind cu toată smerenia.

Mi-au plăcut niște cuvinte scrise de Augustin care încerca să sugereze trei lucruri care trebuie să apară în viața unui om care vorbește altora Cuvântul lui Dumnezeu: „Pentru aceia care învață pe alții căile lui Dumnezeu, smerenia este primul lucru pe care trebuie să-l aibă. Al doilea lucru este smerenia și al treilea lucru este smerenia.”

Să ne ferească Dumnezeu de oameni aroganți, oameni care vin cu o mândrie ca să-i învețe pe alții căile lui Dumnezeu.

Apoi Pavel zice că a slujit, dar nu numai cu smerenie: „Am slujit Domnului cu toată smerenia și cu multe lacrimi, în mijlocul multor încercări pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.”

Un alt om al lui Dumnezeu spunea: „Ce mă deranjează foarte mult la unii predicatori este că lacrimile lor curg numai la amvon. Multe lacrimi curg la amvon și așa de repede știu să plângă. Dar nici o lacrimă nu curge în cămăruța tainică în care el se roagă pentru cei pierduți.”

Zdrobirea lui Pavel se vede foarte, foarte clar în privința aceasta. Toată integritatea în viața lui, o putem vedea în versetele 33-35, unde le spune prezbiterilor din Efes: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și vă dă aduceți de cuvintele Domnului Isus, care însuș a zis: „Este mai ferice sa dai decât să primești.”

Integritatea lui Pavel se găsește în etica muncii. Pavel avea o etică a muncii bine pusă la punct.

Dragii mei, lenea nu se potrivește cu titlul unui creștin. Să nu fim leneși, ci să fim harnici, să nu ne fie teamă de muncă, să muncim din greu.

Pavel a muncit și nu s-a dus să stea pe spatele altora, el s-a dus și a muncit acolo și pentru el și pentru ceilalți. El cu mâinile lui a muncit și nimeni nu putea să-l acuze.

Așadar ne-am uitat la integritatea în trăirea lui.

A doua sferă în care vedem integritatea lui Pavel, este învățătura lui. Acest lucru îl vedem în verstele 20 și 21: „Știți că nu am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor: pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos.”

Integritatea lui Pavel se vede și în învățătura pe care o dă.

Vreau să vă spun că vremurile acestea sunt vremuri grele pentru predicatori, să știți. Pentru că de multe ori predicatorii se tem să predice Scriptura așa cum este, ca nu cumva cei care-l susțin pe el ca predicator, să se supere și să-i zică: „Frate, noi nu mai avem nevoie de tine.”

Eu am fost în America la studii și am fost foarte întristat să văd că în Statele Unite, multe biserici sunt conduse de prezbiteri și așa se cuvine. Dar prezbiterii ar trebuie să fie oameni care să dea învățătură, dar aceștia erau mai mult diaconi. Era un bord administrativ, format din oameni destul de bogați și ei erau cei care decideau cine este păstorul și cine nu e. Oameni cu bani mulți care-și permiteau să angajeze păstorul și dacă venea un păstor și le plăcea cum predica, îl țineau, îl plăteau și mergeau înainte. Problema era când în biserică, bordul acesta era format din oameni nenăscuți din nou. Atunci orice predicator care venea, dacă ataca păcatul, dacă ataca curvia, lipsa de integritate, foarte curând era invitat să se ducă în altă parte și iarăși căutau păstor.

Ispita mare în astfel de biserici bogate, cu resurse și care dau salarii bune pastorilor, este ca pastorul să se ducă acolo și să predice oamenilor lucruri care le gâdilă urechile și să nu predice adevărul. Ispita mare este atunci când pastorul își pregătește mesajul și vede că Scriptura taie acolo unde trebuie tăiat, să se gândească și să zică: „Mhm, dacă spun lucrul acesta, John și Mark vor fi acolo și știu că ei nu trăiesc după voia lui Dumnezeu în sfera aceasta.” Și atunci teama lui va fi să evite predicarea Cuvântului cu privire la păcatele din viața lor.

Pavel spune în versetul 27: „Eu nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” De aceea el a putut să spună în fața adunării și în fața tuturor: „Eu sunt curat de sângele tuturor. Nimeni nu poate să spună nimic împotriva mea. Eu am spus tot ce trebuie să spun.”

Așadar vedem la Pavel integritatea lui în învățătură.

Două lucruri făcea Pavel când învăța și uitați-vă ce frumos spune: „Să vestesc iudeilor și grecilor: pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos.” Deci el nu făcea discrimare, cum fac unii probabil: „Eu la țigani nu mă duc. Să se ducă țigani. Eu nu mă duc la ei. Eu numai la români sunt chemat.” Așadar, când Pavel dădea învățătură, două lucruri vestea: „Pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos”. Acestea erau axele învățăturii lui Pavel: pocăința și credința. Nu cai verzi pe pereți, nu povești și basme băbești, ci credința și pocăința. Și aceasta trebuie să vestim și noi.

Când spune „pocăința”, se referă la evanghelizare și când spune „credința”, se referă la ucenicizare – să întărească credința ucenicilor care au primit Evanghelia.

Pave zicea „să vă propovăduiesc și să învăț.” Când propovăduia era Evanghelia, când învăța era ucenicizarea. Modalitatea în care Pavel o făcea era înaintea norodului și în case: versetul 20.

Dacă ne gândim cum făcea Pavel lucrul acesta înaintea norodului, unii ar zice: „Se ducea și predica tare acolo în Efes și striga, chema poporul la pocăință.” Alții ar zice: „Probabil, din când în când, făcea lucrul acesta.”

Eu totuși cred că evenimentele publice în care Pavel a proclamat Evanghelia, consemnate în cartea Faptele Apostolilor, erau pregătite de Duhul Sfânt și era un context potrivit în care putea face lucrul acesta, dar în cea mai mare parte a timpului, ce făcea Pavel înaintea norodului, era că nu avea teamă să se ducă, să vorbească cu oameni în piață și să interacționeze. El făcea lucrul acesta propovăduind pocăința și credința în mod deschis în public, nu se ferea, nu stătea numai închis. Cuvântul spune că propovăduia și în case.

Cu alte cuvinte bisericile din vremea aceea, erau biserici de case. Ei nu aveau biserici mari cu turle, cu temple, clădiri imense, etc.

Unii au zis: „Hai să modificăm denumirea bisericii noastre în „Templul Baptist”. Sau cum am auzit pe undeva pe la Brăila, unii au schimbat denumirea clădirii în „Catedrala Baptistă”. Alții se mulțumesc să-i zică „Casă de rugăciune” și este bine așa. Domnul Isus spune: „Casa Tatălui Meu va fi numită o casă de rugăciune.” Acest lucru ne spune că este vârful de lance al închinării și al lucrării lui Dumnezeu.

Așadar Pavel propovăduia înaintea norodului și în case, iar esența a ceea ce predica Pavel, era pocăința și credința.

Îmi place ce spune marele predicator Moody, atât de frumos, într-o frază scurtă: „Pocăința sunt lacrimile de pe ochii credinței.”

Când trăiești o credință vie, autentică, vei vedea și lacrimi acolo. Lacrimi în cămăruța ascunsă, strigând pentru cei pierduți, lacrimi și în public când îi chemi la mântuire pe cei pierduți.

Mergând mai departe, observăm că integritatea lui Pavel nu se vede doar în trăirea lui, ci și în învățătura lui. Acestea două se îmbină foarte frumos: trăirea și învățătura.

Ne amintim de Domnul Isus care „a făcut și a învățat de la început, până în ziua în care S-a înălțat la cer.”

Primul lucru pe care îl observăm este trăirea. Nu te grăbi să dai învățătură altora dacă nu ai acoperire în trăirea ta. Uită-te mai întâi la caracterul tău și apoi grăbește-te să te ridici să-i înveți pe ceilalți. Ca să ai autoritate în învățătură, trebuie să ai greutate în trăire. Caracterul este cel ce precede proclamarea. Dumnezeu să ne ajute să avem lucrul acesta în viața noastră.

Pavel după ce spune despre trăirea și învățătura lui, descoperă o altă dimensiune și integritatea lui se mai vede într-un lucru: în credința lui.

Uitați-vă de la versetul 22 la 24: „Și acum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla aolo. Numai, Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu țin numai decât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.”

Aceasta este credința lui Pavel. Un om mare al credinței este un om care înțelege vremurile, care cunoaște, care are o anticipație a viitorului, nu neapărat în toate detaliile. Pavel nu știa ce se va întâmpla, dar el zice că „Duhul Sfânt îl înștiința din cetate în cetate că-l așteaptă lanțuri și necazuri.” Atunci întrebarea este: de ce totuși Pavel continua să meargă înainte?

Dacă noi am fi avertizați de lanțuri și necazuri, ce am face? Probabil am imigra: ne-am lua viza să ne ducem în altă parte.

Așa spunea cineva care a vrut să-și ia viza de America: „Dacă e război pe acolo, vom veni în America.” Și nu le-a mai dat viza de imigrare.

Fugim de prigoană? Ne este teamă de prigoană?

Dragii mei, Pavel nu a fugit de prigoană. Chiar dacă știa că-l așteaptă lanțuri și necazuri, Cuvântul ne spune că Duhul Sfânt îl împingea; nu mergea de capul lui, nu mergea că el era ca unul care zice: „Gata! Mă duc și mor! Nici o problemă! Eu sunt pentru Hristos!”

Nu, nu, nu. Aici nu era ambiția lui Pavel, nu era orgoliul lui, nu era eul lui de mare apostol. Aici era Duhul Sfânt care-l împingea și Acel Duh care-l împingea îi și spunea în timp ce-l împingea din spate: „Vezi că te așteaptă lanțuri.” Cu toate acestea Pavel merge înaintea, chiar dacă au venit frații și i-au zis: „Nu te duce Pavel, stai aici cu noi la Efes! Uite noi avem grijă de tine. Stai că s-au liniștit; uite Dimitrie cu ai lui s-au liniștit, nu mai e tulburare. Trei ani de zile ai stat la Efes, nu s-a mai întâmplat nimic, toată Asia a auzit Cuvântul. Stai măi Pavele aici, nu te duce la Ierusalim, la evreii duși cu pluta. Lasă-i, stai aici!”

Puteau să strige tot strige ei, dar Pavel le-a zis: „Trebuie să mă duc!” Pentru că era un om al credinței. Credința lui era atât de puternică  că nu se temea chiar în fața marelor pericole și avea anticipația aceasta.

Mai este un aspect al credinței sale: perspectiva asupra lucrării finalizate. Pavel zice în versetul 24: „Tot ce vreau, nu este viața mea, nu vrea să-mi protejez viața, ca și cum ea mi-ar fi scumpă, ca și cum viața ar fi cea mai mare valoare. Ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba.”

Cine își amintește ce a spus Pavel chiar la capătul alergării sale tânărului Timotei? „Mi-am sfârșit alergarea, am  păzit credința, de acum mă așteaptă cununa.” Un om care în momentul în care și-a sfârșit lucrarea pe pământ, a știut că pleacă făcând ce trebuie făcut!

Este o poezie frumoasă de care îmi amintesc, de a lui Teodor Pâcă, care vorbește cum copii lui Dumnezeu se vor duce în fața tronului, se vor înfățișa, se vor pleca înaintea tronului și vor zice:

„Pe unde ne-ai trimis a fost și bine

Și rău a fost pe drumul străbătut,

Dar tot ce-ai scris să facem am făcut

Și nu te-a dat nici unul de rușine.

Acuma ne-am întors cu toți – ne iată!

Ce altă slujbă ne așteaptă Tată?”

Vreau să te întreb un lucru: dacă astăzi este ultima ta zi din viață, ai putea să stai în momentul acesta și spui „Tot ce mi-a dat Tatăl să fac, acum făcut”?

Nu ar trebui să fim pregătiți dragii mei, în fiecare clipă a vieții să putem spune „Dacă până aici mi-a îngăduit Dumnezeu să trăiesc, ce mi-a cerut El să fac, am făcut.”? Și să plec mulțumit de aici?

Sau dacă te lovește o boală terminală, ți s-ar potrivi aceste cuvinte: „Ah câte aș fi vrut să fac pentru Domnul! Ah cât de neînțelept am fost și cum mi-am risipit viața și acum aș vrea să fac în ultimele mele zile din viață, tot ce nu am făcut în 70 de ani.”?

Pavel a avut puterea aceasta să spună: „Mi-am sfârști alergarea. Tot ce mi-a cerut Tatăl să fac, am făcut.”

Dragii mei, să știți, Dumnezeu ne dă atâta viață ca în cantitatea de ani pe care o trăim, să facem ce El ne cere să facem.

Aplicația pentru noi este: trăiește-ți viața în așa fel încât atunci când o sfârșești, să poți spune: „Ce mi-a cerut Tatăl am făcut și nu L-am dat de rușine.” Să te poți înfățișa înaintea Lui și să te închini înaintea tronului și să spui: „Maiestate, pe unde am umblat a fost și bine și rău. Dar tot ce mi-ai cerut să fac, am făcut. Și nu Te-am dat de rușine.”

Acesta să fie scopul vieții noastre! Să devină ca și un fel de direcție programatică în viață: „Aceasta este chemarea la care Dumnezeu m-a chemat și asta am să împlinesc.”

Este minunat să poți spune „mi-am sfârșit alergarea”. Este absolut minunat!

Aș vrea să închei mesajul din această zi, uitându-ne la a treia componentă a caracterului lui Pavel. Aceasta se vede în partea a doua a textului, mai specific versetele 29-32: „Știu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheați și aduceți-vă aminte că timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Și acum fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului Său, care vă poate zidi sufletește, și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți.”

Știți ce văd eu aici în Pavel și de altfel în tot momentul acesta de duioșie, de afectivitate? Văd grija lui față de Biserică! El știe că vine vremea să plece și are o grijă, are o povară și vrea ca și după ce el va pleca, lucrurile să meargă bine. De aceea, pe de o parte îi avertizează și pe de altă parte îi încredințează în mâna lui Dumnezeu. Aceasta este moștenirea pe care o lasă Pavel.

Este bine dragii mei, să ne concepem viața nu în termenii împăratului Ezechia care a zis: „Măcar în timpul vieții mele sunt scutit de probleme. După aceea să vină potopul, nu mă mai interesează.” Ci ar trebuie ca atunci când ne gândim la Biserica lui Hristos, să lucrăm în așa fel încât ce investim acum, greutatea investiției să dureze ani și ani de zile și să avem această conștiință a viitorului Bisericii.

Pavel vrea să lase o moștenire frumoasă. De fapt întreg fragmentul poate fi privit ca un testament, un testament pentru Biserică și un testament pastoral. Pavel folosește de fapt, o metaforă pastorală și în versetul 28 zice prezbiterilor: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a căștigat-o cu însuși sângele Său.” Prin aceasta, el le spune următorul lucru: „Oameni buni, Biserica aceasta nu este a voastră, este a Domnului. Este o Biserică pe care nu a câștigat-o cu aur, argint sau pietre scumpe, ci a câștigat-o cu însuși sângele prețios al Domnului Isus. Aveți grijă la integritatea voastră, luați seama la voi înșivă, apoi aveți grijă de turmă.” Aceste două lucruri apar aici: „voi” și „turma”.

Tot în termenul acestei metafore pastorale, Pavel zice: „După plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori (din afară), care nu vor cruța turma; când vor intra vor mușca, se vor arunca asupa voastră și va apuca pe unii din voi.” Apoi Cuvântul spune că se vor ridica lupi răpitori și din interior: „Și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase.”

Pentru turma lui Dumnezeu, pericolul este și din afară, și din interior. De aceea Pavel le spune „luați seama.” Le dă acest avertisment și mă bucur că Biserica a înțeles bine acest avertisment. Dacă vă aduceți aminte de scrisoare pe care Duhul o trimite celor șapte biserici din Apocalipsa, știți care este prima biserică la care trimite Duhul scrisoare? Biserica din Efes!

Bisericii din Efes îi zice: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși.” Au venit unii din afară dându-se drept apostoli; i-au pus la încercare și i-au găsit mincinoși.

Biserica aceasta a fost bine antrenată și au luat seama la avertisment. Duhul i-a zis bisericii: „Știu că ai răbdare, că ai suferit… Însă ai lucrul acesta bun: că urăști faptele Nicolaiților, pe care și Eu le urăsc.”

Vedeți ce bine blindată era biserica din Efes? Nu intra nimic acolo. Însă problema era că li se mărise capul de învățătură (pentru că au avut învățători mari: Pavel, Timotei, Ioan, Apollo) și li se micise inima și Duhul le zice: „Ce am împotriva voastră este că ați părăsit dragostea dintâi. Da, foarte bine, ați ascultat avertismentul, v-ați păzit bine în privința învățăturii, dar inima voastră s-a răcit.” Și au pierdut pe partea dragostei pentru Biserică și pentru Domnul.

Dar revenind la încheire, vreau să vă spun că este important să lăsăm o moștenire bună, este important să vedem integritatea noastră și caracterul nostru și în ce lăsăm bisericii, nu numai în ce facem acum. Sunt unii care slujesc Biserica, apar pe undeva, fac valuri și apoi imediat pleacă și nu-i mai interesează ce lasă în urmă. Ei și-au făcut bine treaba pe bucățica aceea. Dar un adevărat om al lui Dumnezeu va purta povara și va dori să audă peste ani de zile că Biserica merge bine. Dacă nu aude că merge bine i se frânge inima.

Acesta este Pavel! În portretul lui vedem dragostea, integritatea și grija lui pentru Biserică.

Vreau să închei cu o pildă care mi-a plăcut tare mult.

Un păstor a păstorit o biserică mulți ani de zile, 40 de ani a păstorit-o și a îmbătrânit. S-au dus la doctor într-o bună zi, având niște dureri și doctorul i-a spus: „Domnule pastor, vreau să vă spun că aveți cancer și este un cancer care nu poate fi operat. Lucrurile se cam sfârșesc aici.” Pastorul a întrebat: „ Cam cât mai am de trăit?” și medicul a răspuns: „Cel mult un an de zile. Lucrurile se pot întâmpla și în jumătate de an, dar eu aș zice un an de zile, dacă Dumnezeu vă mai dă zilele acestea.”

Între timp, ceilalți slujitori, prezbiterii din biserică și diaconii, au aflat că fratele păstor pe care l-au iubit mai are de trăit un an de zile și și-au dat seama în momentul acela că toți anii aceia în care el a slujit, nu s-a dus niciodată în concediu, ci a stat și a muncit cu ei.

Cu privire la acest lucru, eu nu sunt de acord. Eu cred că omul trebuie să se ducă în concediu, că e bine să te odihnești, este un principiu bun.

Dar omul a iubit așa de mult Biserica că el și-a sacrificat concediul și a zis: „Gata niciodată nu mă duc în concediu.” Și ei au zis așa: „Niciodată nu s-a dus fratele nostru în concediu, a stat și a muncit aici. Hai să-i facem și noi ceva.” Au vorbit între ei și au zis: „El nu a mers niciodată în concediu, alții se duc în Grecia, în Italia, pe Coasta de Azur, în Brazilia, în Haiti, în Hawai. Hai să-i facem fratelui nostru un concediu într-o călătorie. Îi cumpărăm un bilet pe o croazieră și să se ducă într-o croazieră în jurul lumii.” Entuziasmați frații, l-au chemat și i-au spus ideea și au crezut că ochii lui vor străluci de bucurie și apoi vor fi umeziți de lacrimi de recunoștință. Dar fratele a stat, i-a ascultat și apoi parcă cu o mustrare s-a uitat la ei și le-a spus: „Fraților, ce v-a apucat?… Ascultați-mă! Am stat 40 de ani aici între voi să vă învăț cum să trăiți. Mai am un an de zile să vă învăț cum să muriți!”

Aceasta aș vrea să putem spune toți, și eu și voi. Să stăm prin dragostea, integritatea și grija noastră pentru Biserică, să-i învățăm pe alții cum să trăiască și apoi când vom afla că vremea noastră este aproape, să-i învățăm și cum să moară pentru gloria lui Hristos. Amin!