Faptele apostolilor 21:37-22:30 – Sorin Prodan

Faptele apostolilor 21:37-22:30 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Dacă noi suntem la un reper important în istoria lucrării din biserica Providența, la fel și Pavel se afla în momentul acesta la un moment de răscruce. Se terminau cele trei călătorii misionare și se termina statutul lui Pavel de „rob al lui Hristos în libertate”, predicând Cuvântul la neamuri. Din momentul acesta, statutul lui se schimbă „în rob al lui Hristos în lanțuri.” Expresia aceasta o vom descoperi adesea în epistole, când scrie Pavel unor biserici: „Sunt un rob pentru Hristos în lanțuri.” Este un moment în care se împlinesc proorociile făcute cu privire la el în ultima călătorie misionară.

Vă aduceți aminte ce proorocii au fost făcute? Pavel spunea: „Din cetate în cetate, Duhul mă înștiințează că mă așteaptă lanțuri.” Atunci când a ajuns în Ierusalim, Pavel s-a dus în Templu să facă niște ritualuri și să facă și el o concesie ca să liniștească pe evreii creștini, care credeau că Pavel este împotriva Legii. Când a intrat în Templu, unii iudei care au presupus că Pavel l-a băgat pe unul dintre neamuri în Templu, pe Trofim efeseanul, s-au dus l-au luat din Templu, au pus mâna pe el și l-au târât afară. Cuvântul ne spune că au închis ușile Templului și au început să-l bată pe Pavel.

Aici trebuie să înțelegem faptul că era ceva foarte serios dacă cineva dintre neamuri intra în zona Templului – era un fel de sacrilegiu.

S-au descoperit două inscripții și arheologii au descoperit scrierea care era pe aceste două inscripții cu privire la zona aceea interzisă din Templu. Iată ce scrie pe aceste inscripții: „Nici un străin nu poate să treacă de baricada care înconjoară Templul și împrejurimile.” Deci era Templul, imediat apoi era zidul care înconjura Templul și împrejurimile Templului era o zonă cenzurată. Nu aveau voie să intre acolo decât iudeii. Inscripția continuă: „Oricine este prins făcând astfel, își va atrage asupra lui vina pentru propria moarte.” Vă dați seama ce serioasă era această interdicție! Nici măcar romanii nu intrau în zona aceea a Templului.

Iudeii aceștia au presupus că Pavel l-a băgat acolo pe Trofim efeseanul și l-au prins l-au scos afară din cetate și au început să-l bată. Firește, în toată zona aceea a început să se miște mulțimea oamenilor și era multă frământare. Romanii nu erau acolo, ei erau în afara zonei Templului.

Dacă v-ați duce în Ierusalim, ați vedea că orașul este cumva construit pe un fel de pantă și fortul roman numit Antonia, unde era garnizoana romană de 1000 de soldați peste care era un tribun militar, se afla undeva mai sus la o distanță de câteva sute de metrii. Partea interesantă era că de acolo din fortul Antonia se putea vedea în curtea Templului tot ce se întâmplă. Probabil o gardă care veghea zona aceea a observat că oamenii încep să se miște și știți că atunci când începe o bătaie oamenii se adună și s-a făcut tulburarea aceasta în zona Templului. Și de acolo din fortul roman Antonia, au văzut că este tulburare în zona Templului. Atunci tribunul militar a trimis o gardă acolo în Templu și Cuvântul ne spune că imediat ce au ajuns acolo, l-au luat pe Pavel și l-au scos din mijlocul celor care îl băteau. Pentru că acolo era tulburare, au vrut să-l ia și să-l ducă în fortul Antonia și trebuiau să urce niște trepte. În timp ce urcau treptele acelea, Pavel s-a adresat căpitanului în limba grecească.

Prima presupunere pe care a făcut-o căpitanul, este că cel prins și bătut în cetate, a fost un egiptean care a stârnit o răscoală cu ceva vreme în urmă și în jurul căruia se adunaseră vro 4000 mii de tâlhari. Căpitanul a întrebat: „Nu cumva ești egipteanul acela?” După ce acel egiptean a stârnit răscoala, garda romană s-a dus și i-a omorât pe toți și a scăpat doar egipteanul care a fost capul răutăților. Căutau să-l prindă prin deșert pe acolo, însă nu l-au prins. Acum căpitanul se gândea că egipteanul acela s-a întors și vrea din nou să producă un fel de răscoală și iată că astfel au pus mâna pe Pavel.

Pavel i-a vorbit în limba grecească și firește că un tâlhar nu avea educație, nu avea cunoștințe mai vaste precum Pavel. Atunci căpitanul l-a ascultat, Pavel i-a spus că nu este egipteanul acela, ci că este „iudeu din Tarsul din Cilicia, cetățean al unei cetăți nu fără însemnătate” și a cerut voie să vorbească. Căpitanul i-a dat voie și în momentul acela Pavel s-a uitat la toată mulțimea adunată acolo, aflându-se probail undeva pe scări și a început să le vorbească în limbra evreiască.

Aici este important să înțelegem că probabil căpitanul încă nu a stat suficient timp acolo în Ierusalim ca să înțeleagă și limba evreiască. În timp ce Pavel a vorbit evreilor, căpitanul nu a înțeles nimic. De aceea în final, l-a luat și a zis: „Legați-l, duceți-l în cetate și bateți-l cu biciul ca să aflăm de ce strigă această mulțime împotriva lui.” Nu înțelesese nimic din discursul Pavel.

Pavel aici a început o cuvântare și această cuvântare reprezintă de fapt mărturia lui. Momentul este similar cu cel al lui Ștefan, când a fost luat și pus înaintea mulțimii și a dat o mărturie. Este o deosebire însă, între cele două mărturii.

Dacă vă aduceți aminte, în Fapte 7 Ștefan a vorbit despre istoria lui Israel și a început să vorbească de la cum Dumnezeu a chemat pe Avraam și până la Hristos și cum s-a împlinit tot planul lui Dumnezeu din vechiul legământ până în noul legământ când avea să vină Hristos. Pavel însă folosește un alt tip de adresare, un alt discurs. El vorbește despre viața lui și își dă mărturia în momentul acela.

În această zi aș dori să ne oprim și să ne uităm la puterea mărturiei. Adesea avem sentimentul că atunci când se predică (în special noi care am predicat prin Faptele Apostolilor), că această chemare de a fi o mărturie în această lume, este prea înaltă pentru noi. Când auzim mărturii ale celor ce se duc probabil în campusul universitar printre studenți, sau la cei care se duc în piață, sau în parc, sau predică în public, când auzim aceste mărturii, avem sentimentul că noi niciodată nu vom putea face lucrul acesta. Așadar este lupta aceasta în inima noastră, că pe de o parte vrem să fim o mărturie și pe de altă parte că suntem paralizați când trebuie să fim o mărturie.

Ce aș vrea să vă spun în această zi, este că ar trebui să avem o altă înțelegere despre mărturia noastră. Nu suntem toți chemați să ne urcăm undeva și să predicăm în public, nu suntem toți chemați să explicăm adesea teologie și Scripturile unor oameni care nu le cunosc. Dar toți putem să spunem povestea vieții noastre! Pentru nici unul dintre noi nu este greu ca într-un anumit moment când vorbim cu oamenii, să începem să le spunem ce s-a întâmplat cu viața noastră, unde am fost, ce fel de om ați fost și ce s-a întâmplat deodată.

Nu știu dacă ați remarcat termenul care se află în pasajul citit de astăzi, dar Pavel zice în felul următor: „În timp ce mergeam spre Damasc, deodată am văzut o lumină.” Nici unul dintre noi nu cred că este incapabil ca în contextul în care ne aflăm, printre vecinii noștrii, printre prieteni, la servici, la școală, la facultate, să începem să spunem: „Vreau să-ți spun ce s-a întâmplat cu mine.”

Vreau să vă spun dragii mei, puterea mărturiei este extraodinară! Nici nu ne putem imagina cum mărturia noastră are ramificații și lucrează într-un mod în care habar nu avem. Abia când vom fi în veșnicie, vom afla în ce mod Dumnezeu a folosit mărturia aceea.

Aș vrea să vă dau două exemple.

În 1993, în Oradea, s-a făcut o întâlnire foarte mare de tineret. Au fost undeva între 8000 și 10000 de tineri. Așa ceva nu mai văzusem; era imediat după revoluție, la un an sau doi după revoluție. Să vezi mulțimea aceea de 8000 – 10000 de tineri adunată în „Sala Sporturilor”, era ceva extraordinar! Fratele Iosif Țon care a fost în exil încă din perioada comunismului, s-a întors în țară și în acea adunare de tineret și-a spus mărturia. În momentul în care am auzit povestea vieții lui, toată ființa mea a suferit o transformare radicală. Eram într-o perioadă din viață în care mă frământam: aveam o luptă interioară între chemarea lui Dumnezeu și pasiunea mea pentru informatică (domeniul pe care îl studiam și în direcția căruia vroiam să merg mai departe la facultate). Făcusem meditații și la matematică și la informatică tot timpul liceului. Ca părinți, știți că investiți în copii și plătiți ore de studiu ca să poată intra la facultate.

Eram în clasa a XII-a și de vro doi ani, Dumnezeu mă cerceta și mă frământa în direcția chemării pentru lucrare. Când am auzit mărturia aceea, vă spun, Dumnezeu m-a biruit! Toată convulsia aceea din inima mea, între pasiune și o chemare, s-a liniștit. Și în timp ce mergeam din nou spre casă, eram într-un tren, am ieșit în miez de noapte pe holul trenului, m-am uitat în sus, (era un peisaj selenar frumos cu lună plină) și am zis: „Doamne, ai biruit!”

Mărturia pe care fratele Țon a avut-o în acea întâlnire de tineret, a avut un impact atât de mare în viața mea, încât eu cred cu tărie că stau aici în această zi aici, datorită acelei mărturii.

La un moment dat m-am gândit să-i scriu fratelui Țon, dar nu i-am mai scris. Probabil nici până în ziua de astăzi dânsul nu știe ce impact a avut mărturia lui din 1993 în viața multor tineri și în special în viața mea.

Să vă spun acum al doilea exemplu.

Mă aflam în Republica Moldova și eram la o biserică care a fost începută prin misiunea Heart Cry. Erau acolo tineri ca și noi care au început lucrarea. Ei au început-o într-o școală, apoi s-au mutat și astăzi au o clădire frumoasă a bisericii. În seara în care am fost acolo să predic Cuvântul, am avut un fragment în mesajul pe care l-am comunicat despre mărturia mea, despre viața mea. Nu știam că în acea adunare era o tânără care venea pentru întâia dată. Mărturia pe care am avut-o acolo, a avut un așa impact în viața ei, încât a venit la păstor la apartament a doua zi dimineață, la ora 8, frământată și tulburată. Eu abia mă trezisem. Fratele acesta m-a chemat și mi-a zis: „Hai că o fată a venit să stăm de vorbă.” Credeți-mă că la început am avut sentimentul că este altceva, că sunt alte intenții (că mai văzusem situații de genul acesta). Însă am mers într-o cameră, am stat de vorbă și i-am explicat Cuvântul lui Dumnezeu. Ea punea fel și fel de întrebări. Fata aceasta care venise pentru întâia dată și a ascultat mărturia vieții mele, astăzi este în misiune – este misionară. Dumnezeu a lucrat în inima ei, a transformat-o, apoi a simțit chemarea și astăzi este în lucrarea lui Dumnezeu. Iată cum lucrează Dumnezeu printr-o mărturie!

Vreau să vă încurajez dragii mei: spuneți-vă mărturia! Învățați Cuvântul lui Dumnezeu și încercați să-l explicați, dar dacă simțiți că nu puteți, cel puțin vă puteți spune povestea vieții.

Probabil veți fi uimiți să vedeți câți oameni sunt în jur, la care le puteți spune simplu povestea vieții voastre.

În această călătorie pe care am făcut-o, m-am dus pentru întâia dată la romii bogați. Până acum le-am văzut numai palatele, dar a fost întâia dată când am intrat într-un palat de genul acesta și te sperii ce vezi prin lăuntru: marmură și tot felul de lucruri scumpe. Am fost acolo în interiorul clădirii, am stat la masă cu ei și în timp ce vorbeam, imediat femeia (bulibașa) a început să-mi spună povestea vieții ei, foarte degajată. Mi-a spus despre istoria lor și despre ce au făcut. Ascultam și-mi ziceam: „Uite ce ușor este pentru unii, ca la primul contact pe care îl ai, să-ți spui povestea vieții.” După aceea i-am spus eu povestea vieții mele și mărturia mea.

Nu este ceva prea greu ca să facem lucrul acesta! Vreau să înțelegem că mărturia noastră are o putere extraodinară.

Haideți să ne uităm puțin la mărturia lui Pavel. Ce învățăm din mărturia aceasta pe care Pavel a făcut-o? Ce învățăm din mărturia lui?

Pavel și-a spus și el povestea vieții lui. Pentru că era acuzat într-un fel că era împotriva evreilor, împotriva Templului, împotriva datinilor lor, împotriva Legii, Pavel încearcă să se apere și spune: „Iată cuvântul meu de apărare. („Apărare” este tradus din „apologia.” Din acest cuvânt derivă cuvântul „apologetică”) Voi mă acuzați dar eu am să mă apăr înaintea voastră.”

Modul de apărare al lui Pavel este conform acelui principiu care este folosit adesea și în fotbal. Știți care este cel mai bun mod de apărare? Atacul! Observați că atunci când fotbaliștii încep să se apare, să se maseze în fața careului, inima parcă îți bate mai tare și te enervează la un moment dat: „De ce nu se duc înainte?” Și când au îndrăzneală și încep să atace, stai liniștit și ai sentimentul că vor căștiga.

Cea mai bună modalitate de apărare este atacul și acest lucru face Pavel. Pavel spune „apărare”, dar el se ridică cu autoritate și își spune mărturia. El le spune: „Eu sunt iudeu, nu sunt unul dintre neamuri, el sunt de-al vostru” și se adresează celor ce l-au bătut, cu niște cuvinte de respect: „Fraților și părinților, eu sunt iudeu născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învățat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu deamănuntul Legea părinților noștrii, și am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu cum sunteți și voi astăzi.”

Cum s-ar traduce în ziua de astăzi mărturia lui Pavel? Dacă el și-ar spune mărturia astăzi undeva pe treptele Casei Poporului, cum ar spune-o? Eu cred că în modul următor: „Eu sunt român, născut în Timișoara și educat la Universitatea din București și am fost educat de părintele Dumitru Stăniloaie.”

Când ar auzi aceste cuvinte, toți și-ar da seama că nu este un terchea berchea, ci este un om cu educație și este evreu. Continuă mai departe și spune: „Am prigonit până la moarte această Cale, am legat și am pus ân temniță bărbați și femei: marele preot mi-a dat scrisori să mă duc la Damasc și să-i aduc pe cei ce urmau această Cale la Ierusalim.”

Mă gândesc că acolo în mulțimea aceea, erau oameni care își mai aduceau aminte de Pavel. Erau unii care-l cunoșteau. Mulțimea aceea era împărțită în evreii care nu se întorseseră la Hristos și evrei creștini – erau amestecați. Dar ce mă uimește pe mine, dacă vă uitați puțin atent prin Faptele Apostolilor, deja în Ierusalim, cele două grupări au început să se înțeleagă. Nu mai era așa mare tensiune, coexistau acolo împreună. Pe de o parte erau cei cărora li se ziceau „christianus” (tradus „creștini” în limba latină sau „cei care urmau Calea”) și ceilalți care erau evreii ce au rămas fideli Legii lui Moise.

Când mă gândesc la termenul „această Cale” îmi amintesc că în Ardeal, în părțile unde m-am născut, dacă mergeam prin sate să facem misiune, oamenii vorbeau despre pocăiți nu cu termenul acesta de denigrare care există în ziua de azi, ci ziceau despre pocăiți că ei urmează Calea. Dacă îi întrebai „Dar voi ce faceți?”, ei răspundeau: „Noi încă nu urmăm Calea.”

Lucrurile erau delimitate foarte clar între grupul acela și celălalt; acest lucru mi-a plăcut foarte mult pentru că identificau urmarea lui Hristos ca fiind Calea!

Pavel spune: „Eu am prigonit Calea aceasta și mergeam în nebunia mea spre Damasc și deodată pe la amiază a strălucit o mare lumină din cer și am căzut la pământ.”

Apoi urmează dialogul pe care-l cunoaștem cu toții și Domnul spune:

• De ce Mă prigonești Pavele?
• Cine ești Tu, Doamne?
• Eu sunt Isus din Nazaret pe care-L prigonești.

Observați că Pavel aici vorbește specific, nu vorbește general: „Isus din Nazaret pe care-L prigonești.” Mă gândesc că în momentul acela, imediat mulțimea a tresărit: „Isus din Nazaret? Cum adică? El fusese răstignit, pus într-un mormânt.” Firește că știa tot Ierusalimul vestea că ar fi înviat din morți, dar nu toți credeau lucrul acesta. Iată Pavel spune: „Eu m-am întâlnit cu Acest Isus din Nazaret și El mi-a spus că-L prigonesc.”

Aici vreau să învățăm prima lecție. Ce vroia să comunice Pavel din toată experiența lui, în mărturia lui și ce as vrea să înțelegem noi toți în această zi, este că absolut nimic nu-L poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască un om, oricât de rău ar fi omul acela. Te uiți la un om și nu ai da doi bani pe el și ai probabil sentimentul că nu este nici o speranță cu omul acela. Pavel în mărturia lui a vrut să arate contrastul acesta între ce fel de om a fost el: fără nici o speranță să cunoască pe Hristos și cum Dumnezeu a venit și l-a mântuit. Absolut nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să mântuiască un om.

Din punct de vedere omenesc nu erau șanse pentru Pavel. Gândiți-vă hotărât era el împotriva creștinilor, era un dușman al creștinilor și totuși Dumnezeu a venit și deodată l-a mântuit.

Cred că atunci când avem intenția aceasta de a fi martori pentru Domnul Isus Hristos, nu credeți că gândind în felul acesta, atitudinea se schimbă? Să mergem spre un om și să avem această convingere: nimic nu-L poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască omul acesta.

Te uiți în jurul tăi și vezi tot felul de oameni, de la cei mai puțin răi până la cei mai răi care ar veni împotriva ta și ar striga în fel și chip.

Când am fost în misiune cu frații noștrii ne-am întâlnit cu fel și fel de oameni. Unii nici măcar nu aveau bun simț să zică: „Vă rog, nu mă interesează lucrurile acestea, mergeți mai departe, eu nu vreau să aud așa ceva.” Ci reacționau spontan și strigau că suntem nebuni, că înnebunim pe oameni și nu ști cum să mai vorbești cu aceștia. Chiar și în adunarea aceea unde eram, la un moment dat se ridicase un om în timp ce s-a făcut chemare și a strigat de acolo: „Terminați cu amenințările!” Însă nu era nici o amenințare, ci era o chemare ca oamenii să vină și să se împace cu Hristos.

Mă gândeam la omul acesta și în timp ce pregăteam mesajul ziceam: „Doamne, nimic nu te împiedică să-l mântuiești și pe omul acesta!”

Cunosc oameni care au fost cei mai mari bețivi, cunosc oameni care au fost cei mai mari curvari, unii care au ajuns în pușcărie și astăzi sunt copii lui Dumnezeu.

Te uiți la inima unui om care este stricată ca un cartof putred și miroase a putreziciune și a păcat care este ca un gunoi. Dar când vine sămânța Evangheliei și care pe gunoi, uneori mediul acela este cel mai propice ca să aducă viață în locul acela. Adesea Dumnezeu își aruncă sămânța în inimi atât de stricate, în gunoiul lumii acesteia și de acolo se naște viață.

Așadar învățăm această primă lecție, că nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu ca să mântuiască un om.

Al doilea lucru pe care îl văd este că Pavel reproduce acel dialog pe care l-a avut cu Domnul Isus și nu intrăm în detalii pentru că și în capitolul 9 este prezentat acest episod. În capitolul 9 este Luca cel care descrie tot ce s-a întâmplat, însă aici în capitolul 22 este însuși Pavel care a trăit experiența și cu cuvintele lui spune ce s-a întâmplat.

Mergând mai departe până la sfârșitul cărții îl vom mai vedea pe Pavel încă de trei ori spunându-și mărturia vieții lui înaintea dregătorilor, înaintea oamenilor cu poziții importante, împlinind astfel proorocia făcută de cei care i-au vorbit, că va sta înaintea împăraților și își va spune mărturia.

Dacă am compara toate mărturiile acestea făcute, atât de Pavel cât și de Luca, am vedea un lucru foarte interesant. Diferențele nu sunt foarte mari, sunt doar diferențe de detalii. Fiecare mărturie completează sau complementează tot ce s-a întâmplat. Ce îmi place la Pavel, este că el e sincer în ce spune, nu inventează lucruri.

Aici avem de învățat o lecție a sincerității și a obiectivității. Vă spun lucru acesta, pentru că adesea putem fi ispitiți de tendința de a ne înflori mărturia. Înțelegeți ce spun? Poate pentru că ne uităm la experiența noastră și vedem că nu am avut o experiență extraordinară ca a altuia, începem să vorbim celorlalți, probabil fiind ispitiți să spunem anumite lucruri care nu s-au întâmplat în viața noastră. Dar de dragul de a avea impact, umflăm puțin experiența și astfel o comunicăm celorlalți. Și acest lucru nu este bine. Eu cred că trebuie să vorbim în mod sincer ce s-a întâmplat și să nu avem noi sentimentul că mărturia noastră simplă (da, nu se compară cu a apostolului Pavel sau a altuia care a fost mare păcătos și a venit la Hristos) n-ar avea putere.

Mărturia cea mai simplă, să știți că are putere. Are putere pentru că Dumnezeu a făcut ceva acolo, nu am făcut noi. El a lucrat în viața noastră. Eu pot să spun în mod sincer și obiectiv ce s-a întâmplat.

Aș vrea să învățăm dragii mei, această lecție a obiectivității. să nu începem noi să speculăm și să umflăm mărturia.

Îmi aduc aminte când am fost odată în Ucraina și era un pocăit (nu știu cât era el de pocăit) din zona Cernăuțiului care s-a dus în America și a început să meargă prin biserici cu mărturia lui, că a fost agent KGB, că era informator și el ca agent KGB dădea informații și s-a pocăit până la urmă. Și toți de acolo se mirau: „Ia uite domle’, fostul agent KGB s-a pocăit.” Dar el era chiar un terchea berchea care nu a fost nici un agent KGB. Acum frații de acolo din zona Cernăuțiului ziceau: „Uite domle’ ce poate face omul acesta. Ce nesimțit poate să fie! Se duce în America și vorbește prin biserici minciuni cu „mărturia lui.” Nu vă spun câți bani a adunat omul acesta! El zicea după mărturia lui: „Gata fraților, acum vreau să mă duc să ajut bisericile, dați pentru Domnul!” Omul acesta a ajuns milinar cu o poveste inventată: un fost agent KGB și s-a pocăit.

A scris și o carte și mi-a arătat-o un frate din Ucraina și îmi zice: „Așa ceva nu am mai pomenit! O carte în care este minciună după minciună. Numai fabulații!”

Cine putea să verifice dacă e adevărat? Cei care dădeau bani erau în America, minunându-se: „Vaai, ce s-a întâmplat cu fostul agent KGB!” Și el inventa minciuni după minciuni, înșelând bisericile cu mărturia lui și adunând astfel bani.

Dragii mei, sigur noi nu suntem în contextul acesta. Noi suntem în contextul în care trebuie să ducem mărturia noastră la cei necredincioși unde sunt bătălii spirituale, așa cum v-am povestit și așa cum știți și voi, când vă duceți să spuneți mărturia voastră.

Vă rog să înțelegi un lucru: nu subestimați puterea lui Dumnezeu. Fiți sinceri în mărturia voastră, obiectivi, nu încercați s-o înfloriți pentru că nu este necesar. Spuneți în mod simplu mărturia și astfel Dumnezeu va lucra. Avem așadar această lecție a obiectivității.

În final, ultima lecție pe care aș vrea să o învățăm astăzi din tot episodul acesta, este modul în care Pavel vorbește și așează lucrurile. Este de fapt, aproape de maniera aceasta: „Oameni buni, ce vreau voi să înțelegeți din tot ce s-a întâmplat în viața mea, este că nu sunt eu de vină. Nimeni nu a venit la mine dintre evreii creștini să mă convingă cu argumente din Scripturi, că acest Isus este Hristosul! Eu am trăit o experiență a întâlnirii cu acest Hristos înviat și nu o dată, ci de două ori. O dată pe drumul Damascului, apoi încă o dată când mă aflam în Templu aici în Ierusalim și mă rugam și am avut această vedenie.”

Dacă înainte el doar a văzut o lumină strălucitoare, de această dată în Templu, L-a văzut pe Isus în carne și oase (într-o formă vizibilă) care i-a spus: „Grăbește-te, ieși din Ierusalim căci nu vor primi mărturia ta.” Și Pavel spune: „Da bine Doamne, o s-o primească pentru că ei mă știu.”

Știți câteodată, noi anticipăm lucruri de genul acesta. Să luăm de exemplu contextul studenților. Știți bine, intrați într-o cameră, este câte un student care își deschide inima, pune întrebări, este curios și când îl întrebăm dacă vrea să se mai întâlnească, el răspunde afirmativ. Imediat în inima ta zici: „Acesta se va pocăi!” Este adevărat?

Și eu am avut sentimentul de multe ori atunci când vedeam pe cineva așa că îl mișcă Dumnezeu, îmi ziceam că sigur se va pocăi, că va fi misionar. Cu unii ne-am și grăbit să-i facem misionari înainte de vreme. De fapt nu a fost nimic de genul acesta, nu s-a întâmplat nimic.

La fel și Pavel a zis: „Doamne, sigur îi conving pe aceștia! Că ei știu cine am fost și când am să le spun eu mărturia, gata! Toți o să Te primească!” Dar Domnul Isus spune: „Ieși din cetate căci nu vor primi mărturia ta. Dute la neamuri.”

Când au auzit ei de neamuri, a fost ca și cum a turnat acid peste ei: imediat au reacționat.

Ce Pavel a vrut să le spună, este următorul lucru: „Dragii mei, ceea ce sunt eu acum nu este produsul căutărilor mele, ci este produsul intervenției lui Dumnezeu în viața mea. Schimbarea din viața mea nu s-a produs pentru că m-au convins ei, creștinii, ci s-a produs datorită întâlnirii mele cu Hristos Cel înviat! Și tot ce s-a întâmplat este lucrarea lui Dumnezeu. Nu a fost o halucinație, am martori. Și ei au văzut lumina.” Aceasta se străduia să le spună Pavel, să-i convingă.

M-am uitat într-o altă traducere cu privire la sintagma „dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea.” și acolo zice că „nu au înțeles glasul Celui ce vorbea.” Așadar au auzit, dar nu au înțeles glasul. A fost o întâlnire reală pe care a avut-o Pavel.

Lecția pe care noi o avem aici, din această mărturie, este următoarea: atunci când vorbești și îți spui mărturia, fă-o în așa fel ca din ea să se vadă mâna lui Dumnezeu. Când oamenii ascultă să înțeleagă că acolo a fost mâna lui Dumnezeu.

Revenind la mărturii din acestea care sunt împănate și inventate, adesea unii în mărturia lor încearcă să pună accentul pe ei și să vorbească în așa fel încât oamenii să zică: „Oaau!”

Aceasta este o ispită dragii mei! Și noi putem fi ispitiți în felul acesta: să vorbim, poate nu în contextul în care vorbim necredincioșilor, dar în special când suntem chemați să dăm mărturia credincioșilor, fiind în față, suntem ispitiți ca să spunem „Eu” și să punem reflectoarele pe noi, pe viața noastră.

Adesea când ascult mărturii sunt foarte atent. Am auzit mărturii în București unde slujeam într-o biserică mare, în Biserica Sfânta Treime unde erau atunci peste 1000 de credincioși. Veneau uneori foști ofițeri din timpul comunismului sau preoți care s-au întors și veneau în față și aduceau mărturia. Apoi atât de mult vorbeau despre ei și ce au făcut, când spuneau „lume”, biserica râdea și în final aveam sentimentul că toată povestea este numai despre ei. Nici nu se vedea mâna lui Dumnezeu acolo în viața lor.

Însă Pavel aceasta a făcut prin viața lui: a încercat să arate celorlalți că tot evenimentul trăit de el, nu a fost rezultatul căutării lui sau al inițiativei lui, ci a fost mâna lui Dumnezeu în viața lui.

De aceea cred că trebuie să învățăm și această lecție a smereniei: când ne spunem mărturia, să o spunem în așa fel încât să se vadă Dumnezeu, nu omul! Pentru că Dumnezeu a făcut lucrarea de mântuire, nu a venit de la noi.

Mă rog ca Dumnezeu să ne ajute să învățăm această lecție a suveranității lui Dumnezeu și anume că nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să mântuiască un om, oricât de rău ar fi el. Duceți-vă și spuneți-vă mărturia în mod simplu, la orice om. Nici nu știți ce impact va avea!

Să învățăm și această lecție a obiectivității, să fim sinceri în mărturia noastră. Nu este nevoie să o înflorim, nu este nevoie să exagerăm, ci este nevoie ca să spunem simplu ce a făcut Domnul în viața noastră.

În final să învățăm această lecție a smereniei, că tot ce s-a întâmplat în viața noastră, a fost de la Dumnezeu și nu de la om. Mărit să fie Numele Lui și al Fiului Său Isus Hristos! Amin!