Faptele apostolilor 28:17-31 – Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov
Dragii mei, am ajuns după o călătorie de aproape 3 ani la finalul cărții Faptele Apostolilor. Pentru mine experiența aceasta a fost unică, aș spune eu, pentru că am reușit să parcurgem o carte în întregime și este în ceea ce mă privește prima experiență de acest tip.
În sensul acesta, finalul acestei cărți pentru mine comportă în același timp două sentimente. Sunt precum acel împărat din basme care cu un ochi plânge și cu unul râde. Cu un ochi plâng pentru că simt că îmi este greu să părăsesc această carte pe care am studiat-o, care din care am predicat și învățat și am avut experiențe extraordinare înțelegând adevărul Scripturii. În același timp este o bucurie că am ajuns la acest final și încununăm această zi un parcurs frumos printr-o carte care a încurajat Biserica.
Scopul cu care am început cartea aceasta a fost unul de circumstanță. Începeam atunci în urmă cu 3 ani și ceva o biserică nouă. Duhul lui Dumnezeu ne-a călăuzit să ne apropiem de o carte a Scripturii care ne arată un început, care ne arată cum s-au așezat bazele Bisericii. Sper din toată inima ca cei care ați fost parte din experiența aceasta, să fi avut bucuria de a fi învățat, de a fi așezat niște baze bune în înțelegerea a ceea ce înseamnă Biserica sau de a fi corectat poate anumite lucruri strâmbe sau incorecte despre ce înseamnă Biserica nou testamentală.
În această zi de final, aș vrea să-mi propun să desprindem câteva lecții din acest final. Și vom porni cu această întrebare: ce vedem în acest final al cărții Faptele Apostolilor și implicit finalul lucrării apostolului Pavel?
Apostolul Pavel ajungea la Roma după o călătorie plină de aventuri și după o detenție de 2 ani de zile în Cezarea. Cuvântul ne spune că această călătorie a avut mule peripeții. Haideți să ne uităm la fragmentul care este puțin înainte de fragmentul citit: Fapte 28:11. Dacă vă aduceți aminte, ostrovul acela este ostrovul Malta, unde Pavel fusese mușcat de o viperă, băștinașii de acolo au crezut că va muri, dar a fost o minune și nu s-a întâmplat nimic. Acolo îl vindecase și pe tatăl lui Publius și întreaga insulă a văzut puterea lui Dumnezeu. Fapte 28:12-16.
Așadar Pavel avusese o călătorie plină de peripeții și în final ajungea la Roma. Pentru Pavel nu era întâia dată când se întâlnea cu un oraș de greutatea și de prestigiul unui oraș precum era Roma; el fusese și în Atena, Corint, Tesalonic. Dar ajungea la Roma. A fost unul din lucrurile dorite de Pavel și prevestite de Duhul Sfânt, anunțate de Duhul Sfânt. Roma nu mai era ce fusese înainte: celebra republică cu o greutate politică, culturală și militară în lume. Acum Roma era condusă de despoți care impuneau o dictatură politică, militară și imperială.
Aduceți-vă aminte că suntem în vremea lui Nero care era un nebun care a dat foc Romei ca să-și compune un poem și să fie inspirat – o nebunie care depășește orice limite.
Însă iată-l pe Pavel la Roma. Lucru care mă impresionează în momentul în care Pavel se apropie de Roma, este prezența fraților care l-au întâmpinat pe drum. De două ori ne spune textul, că pe finalul acestui parcurs și a apropierii sale de Roma, frații i-au ieșit în întâmpinare. O dată în Puzole, unde a dat peste niște frați și care l-au rugat să mai rămână șapte zile cu ei. Apoi când au ajuns la cele trei cârciumi (presupun că nu erau cârciumi și baruri cum sunt astăzi), pe lângă „Forul lui Apiu”, frații care auziseră despre ei, l-au întâmpinat. Pavel i-a văzut, i-a mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat.
Din acest final, aș vrea întâi de toate să vedem o Biserică autentică. Parcă ne întoarcem din nou la întrebarea inițială cu care am pornit studiul acestei cărți: ce este Biserica?
Firește, nu vom trece din nou prin tot ce am învățat despre Biserică. Dar aș vrea să subliniez doar un singur aspect pe care sper din toată inima ca fiecare dintre noi care suntem aici și cei care nu sunt aici(mai ales cei care nu sunt), să-l înțelegem.
Biserica nu este o instituție în care trebuie să bifezi prezența. Biserica nu este un loc în care trebuie să cotizezi, Biserica nu este un loc în care trebuie să dai socoteală. Ci Biserica este mediul în care trebuie să ne arătăm dragostea lui Hristos.
Din nou ne întoarcem la ce a spus Domnul Isus despre cei care înfiripau în momentul acela Biserica: „Prin aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, când veți avea dragoste unii față de alții.”
Ultimii pași pe care-i făcea Pavel ca să ajungă la Roma, au fost pași însoțiți de frații lui de credință. Cuvântul ne spune că Pavel când i-a întâlnit, a mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat. Biserica este cadrul sau mediul în care trebuie să ne simțim îmbărbătați.
Nu aș vrea ca cineva să se simtă ofensat astăzi – departe de mine lucrul acesta. Dar vreau să vă spun că atunci când (ca slujitor, sau chiar ca unii care iubim cadrul acesta, care iubim Biserica) simțim că cineva se îndepărtează ușor de Biserică, este o frământare. Și este o frământare firească. Firește că îți pui întrebări, te rogi pentru persoanele acelea, le mai dai un telefon. Poți fi greșit înțeles:
- De ce nu vii la biserică?
- Dar ce sunt obligat să vin la biserică? Să fie ca o bifă?
Țineți cont că trăim niște vremuri cu o puternică forță centrifugă care ne împinge în individualism. Acest lucru se întâmplă și în familie. Acolo unde te duci într-o vizită și vezi toată familia adunată, fiecare cu laptopul sau iPad-ul pe picioare și încep să scrie unii altora mesaje – în aceeași cameră. Un individualism extraordinar! Și fiecare vrea să fie în perimetrul lui. Deja nu mai suntem o unitate cum este familia, cum este Biserica.
Vreau să vă spun dragii mei, că în vremurile de comunism am iubit Biserica pentru că simțeam că este un cadru care adună oamenii, care ține oamenii împreună. Este de asemenea locul unde se plânge, unde plâng copii mici, este locul unde îl slăvim pe Dumnezeu, este locul unde se mai și întârzie, dar ne bucurăm și spunem „Bun venit tuturor!”. Este locul unde trebuie să manifestăm înțelegere, este locul unde suntem diferiți, este locul în care ne uităm la cineva și nu ne place, este locul în care ne uităm la altcineva și ne place, este locul în care putem manifesta preferințe, dar este cadrul în care suntem chemați să avem înțelegere și dragoste și să ne îndemnăm unii pe alții, să ne adunăm împreună și să ne îmbărbătăm unii pe alții.
Pavel s-a simțit îmbărbătat de frații lui.
Și este o durere într-adevăr chiar în momentul acesta, gândindu-mă poate la unii care pur și simplu sunt trași în afară. Diavolul asta dorește, să ne smulgă din cadrul acesta al iubirii, din mediul acesta al unității și să ne scoată afară. Asemenea unui foc pe care sunt lemnele împreună și ard bine când sunt împreună, dar dacă scoți unul afară, mai arde cât mai arde, dar după aceea vine fumul și vine moartea.
În acest final vedem o Biserică care este autentică, o Biserică care întâmpină pe cei care sunt în suferință, pe cei care sunt în încercare și-l sprijinesc. Pavel s-a simțit îmbărbătat! Aceasta trebuie să simțim când venim în mediul acesta al bisericii. Poverile noastre să fie duse de alții și să ne simțim sprijiniți și ridicați – nu condamnați, nu apostrofați, nu atenționați. Dimpotrivă!
Uneori primiți câte o întrebare: „Ce mai faci?” Nu o primiți cu scepticismul acela: „Băi, iar mă mustră!” Nu, ci priviți-o ca și semn de dragoste pentru că vrem să fim împreună. Atunci când suntem împreună, Biserica se întărește și crește.
Al doilea lucru pe care-l vedem în acest final, este un om care respiră Evanghelie. Așa cum am mai afirmat aici, pe Pavel dacă îl întorci în stânga el spune Evanghelia, dacă îl întorci în dreapta el spune Evanghelia, dacă îi tai o mână curge nu sânge, curge Evanghelie din el. Este un om care trăiește, care respiră, care are o pasiune pentru Evanghelie.
Cuvântul ne spune că a ajuns la Roma și a luat o casă cu chirie – se pare că era un tip de arest la domiciliu (iată de unde datează arestul la domiciliu). Câștigase deja o reputație și o greutate în fața ofițerilor romani care i-au dat o libertate realitvă. Acolo primul lucru pe care l-a făcut, foarte interesant, nu a fost să cheme pe frații din Roma, ci a chemat liderii sinagogilor.
Cercetătorii spun că în Roma în vremea aceea se aflau undeva la 10-11 sinagogi. I-a chemat pe fruntașii sinagogilor și le-a explicat motivul pentru care el a ajuns la Roma și a fost foarte deschis și cinstit cu ei: că este în lanțuri, că romanii l-au cercetat, că au fost mai multe procese și că romanii nu au găsit nici o vină în el. Dar iudeii, chiar dacă el nu avea o vină, ei au ținut să fie judecat și condamnat. De aceea singura situație a lui Pavel de a ieși din situația aceasta grea, a fost să ceară să fie judecat de Cezar.
Cuvântul ne spune că după ajungerea sa la Roma, el a mai stat acolo vro 2 ani de zile. Vă dați seama, probabil Cezar însuși, împăratul Romei, era cel care judeca și probabil erau cazuri care așteptau la coadă multă, multă vreme. De altfel și astăzi, dacă ai un litigiu cu ceva pământ, te ține într-un proces 2 ani de zile.
Noi ne-am tot rugat să luăm o clădire și suntem la un an și jumătate de când tot ne învârtim pe lângă clădirea aceea și cerem hârtii. E o nebunie dar aceasta este situația, acesta e sistemul juridic – foarte greoi.
Și Pavel a stat acolo 2 ani de zile. Dar i-a chemat pe liderii sinagogilor și i-a adus la el acasă și le-a explicat situația și apoi Cuvântul ne spune că au hotărât o zi când au venit cu toții, au adus mai mulți oameni din sinagogi și Pavel le-a vestit Împărăția lui Dumnezeu, le-a adus dovezi și a căutat să-i încredințeze prin Legea lui Moise și prin prooroci despre lucrurile privitoare la Isus – Fapte 28:23. Și vorbirea aceasta a ținut o zi întreagă.
O carte precum este Faptele Apostolilor, nu putea să nu se încheie cu o proclamare. Nu putea să nu se încheie cu așezarea Evangheliei, din nou, înaintea poporului evreu.
Pavel le vestește din nou Evanghelia și încearcă să-i convingă prin dovezi ferme din tot Vechiul Testament că Isus Hristos este împlinirea Legii și proorocilor.
Uitați-vă la pasiunea pe care o are Pavel pentru Evanghelie. Cred că al doilea lucru pe care-l putem vedea aici în final, este un om care trăiește cu o pasiune extraordinară pentru Evangheliei.
Aici aș vrea să ne analizăm fiecare dintre noi cu privire la acest mesaj extraordinar, pentru care unii sunt gata să-și dea viața.
Dacă acest mesaj nu animă viața ta, să trăiești în fiecare zi cu mare pasiune pentru Evanghelie, te rog să-ți pui întrebarea: „Ești cu adevărat copilul lui Dumnezeu?”
Dacă Evanghelia este ceva opțional – eu cred ce vreau, vin când vreau, fac ce vreau – atunci nu este o greutate a credinței în viața ta. Mă uit la Pavel care a trăit această realitate a Evangheliei pe care a vestit-o cu atâta bucurie și cu atâta pasiune încât am putea spune că este o obsesie. Dar este o obsesie bună! Dacă sunt obsesii în lumea aceasta și sunt obsesii bune, obsesia pentru Evanghelie este o obsesiue bună.
Pavel a trăit Evanghelia, pentru el a fost o viziune s-o vestească până la marginile pământului. Și vroia să ajungă în Spania de la Roma și viziunea aceasta s-a concretizat într-o pasiune în care a vestit Evanghelia lui Dumnezeu. În final vedem un om care respiră Evanghelia.
Un alt lucru pe care-l vedem în finalul acesta este o națiune împietrită și o națiune care vine cu un nou refuz la ultimul apel al Evangheliei.
În mod general dacă ne uităm în cartea Faptele Apostolilor, vedem ultimul apel făcut poporului Israel pentru Evanghelie. Iar aici în ultimul capitol vedem ultima chemare a apostolului Pavel adresată evreilor de a veni la Hristos. După ce vorbirea lui Pavel a ținut o zi întreagă, Cuvântul ne spune: Fapte 28:24. La atitudinea aceasta refractară, Pavel vine și citează ceva din prooroci și zice: Fapte 28:25-27.
Un lucru pe care l-am înțeles de aici și din pagina următoar, din Romani 1, unde Cuvântul ne spune că ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit oamenilor. Dar această descoperire ei o înnăbușă și atunci la această acțiune de respingere constantă și hotărâtă a cuiva spre Dumnezeu care cheamă, Cuvântul spune de trei ori în Romani 1 că „Dumnezeu i-a lăsat.” Nu cred că există un lucru mai trist decât acesta: Dumnezeu după vorbește unui om și-l cheamă la pocăință și el refuză, Dumnezeu să-l lase. Și poate omul acela se află în mediul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu și stă cu o indiferență și refuză în mod constant, Dumnezeu la un moment dat este foarte posibil ca El să-l lase.
Imaginați-vă că copilul meu care are uneori energie cât zece, vine aici în față și se așează aici jos lângă mine și eu vreau să-l ridic; și-l iau de mânuță, și-l trag spre mine și ca majoritatea copiilor, el vrea să stea jos, se trage în spate. Eu încerc tot cu dragoste să-l trag spre mine și văd că nu vrea, se încăpățânează și simt încăpățânarea aceea tare în el, și aproape, aproape să-l ridic, dar el începe să și țipe, și ca orice părinte care trăiește în trupul acesta, la un moment dat, termometrul răbdării crește la maxim și atunci îi dai drumul: „Stai acolo.” Însă aceasta este o greșeală din partea unui părinte – dacă este să ne luăm după principiile educației – trebuie să lucăm cu copii.
Dar parcă îmi vine imaginea aceasta în minte când Dumnezeu, în mod constant și plin de dragoste trage, trage de om și se uită și vedem că omul acela oricât ai trage de el, el este hotărât să-l respingă pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl lasă, îi dă drumu.
Atunci omul care nu mai are intervenția și lucrarea lui Dumnezeu în viața lui, vreau să vă spun că pot s-o ducă foarte bine în lumea aceasta. Dar este abandonat, lăsat de Dumnezeu.
Vă aduceți aminte de acea pildă a fratelui Charles Leiter când spunea că un grup de jucători de golf s-au dus undeva pe un teren de golf, era o zi frumoasă și vorbeau despre Dumnezeu. Și unul dintre ei era credincios și încerca să-i convingă pe ceilalți să se pocăiască. Și la un moment dat unul dintre ei zice: „Lasă-mă pe mine cu Dumnezeu, nu este nici un Dumnezeu!” Și ridică crosa de golf în sus și zice: „Trăznește-mă dacă exiști!!!” sau era pe mașinuța aceea cu care se mergea pe terenul de golf și striga: „Trăznește-mă, trăznește-mă!” Și a stat câteva minute, nu s-a întâmplat nimic și a început să râdă și creștinul i-a zis: „Ai văzut?”
Acum fratele Charles punea întrebarea: „Unde este judecata mai mare? În fapul că nu l-a trăznit sau în faptul că-l trăznea Dumnezeu?” Frate nostru spunea că judecata mai mare este faptul că nu s-a întâmplat nimic, că dacă se întâmpla, ceilalți ar fi văzut și s-ar fi pocăit, dar așa nu s-a întâmplat nimic, el a râs și-a dus viața înainte, au râs și ceilalți și au rămas în împietrire.
Când un om este abandonat de Dumnezeu, este o judecată mai mare. Când unui om îi merge bine și Dumnezeu nu-l cercetează, poate prin intenționări sau suferință, este o judecată mai mare decât dacă ar interveni in viața lui să-l cerceteze. Aduceți-vă aminte de Psalmul 73 unde spune omul lui Dumnezeu: „Mă uitam cu jind la cei ce o duceau bine. Se îngrășau, li se bulbucau ochii de grăsime, le mergea bine, părea că nimic nu-i atinge în lumea aceasta.” Și Asaf omul lui Dumnezeu spune: „Degeaba mi-ai curățit eu sufletul că iată eu sunt lovit în fiecare zi!” La un moment dat stătea și parcă s-a trezit ca dintr-un somn și spunea: „Toate aceste lucruri mi se păreau pe de-a-ndoaselea până când am intrat în casa lui Dumnezeu și am văzut sfârșitul de la urmă a celor răi. Mi-a venit mintea la cap și am înțeles ce înseamnă ca Dumnezeu să-l lase, să se bucure de viață, să nu fie cercetați de Duhul lui Dumnezeu, pentru că astfel este o judecată extraordinară.”
În Romani 2, Cuvâtul spune: „Dar cu împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Un om care este abandonat de Dumnezeu și care-și trăiește viața fără Dumnezeu, îi merge bine, dar el acumulează o comoară de judecată.
Iată o națiune care refuză, ultima chemare, ultimul apel.
Dragul meu, aș vrea să fii foarte atent în această zi și să te gândești la un lucru. Dacă în mod constant auzi chemarea lui Dumnezeu și stai undeva într-o distanțare, s-ar putea ca într-o zi să vină ultimul apel și după aceea abandonarea.
Există o perioadă în care Dumnezeu cercetează sufletul și inima. Apoi există o perioadă în care omul, oricât ar auzi mesaje din Scriptură și mesaje de la Dumnezeu, omul este așa de împietrit că nu mai poate primi nimic.
Este ca și cum un acid când îți cade pe mână, la început te deranjează și te frige, dar după aceea dacă ar veni particule mici de acid, zona aceea devine insensibilă și poate să vină oricât de mult acid, că nu mai simte nimic. La fel este cu omul care se împotrivește revelației lui Dumnezeu. După ce respinge și respinge chemarea lui Dumnezeu, parcă a murit, a intrat într-o sensibilitate, într-o atrofiere a simțului spiritual.
În al patrulea rând în acest final al cărții Faptele Apostolilor, îl vedem pe Domnul Isus Hristos. Uitați-vă care sunt ultimele cuvinte ale cărții: versetul 31. Cât de mult îmi place! Extraordinar! Nu putea să se încheie o carte mai bine decât cu numele „Domnul Isus Hristos”!
În final, îl vedem pe Domnul Isus Hristos care zidește Împărăția și Își întărește Bierica.
Aduceți-vă aminte ce-i spusese lui Petru acolo în cartea Matei 16:18. Porțile locuinței morților nu o vor birui – îmi place imaginea aceasta.
Adesea cu privire la acest verset am avut o înțelegere greșită. Sentimenul meu era că Biserica este prezentă în lume și porțile locuinței morților vin peste Biserică și luptă și vor să o nimicească și n-o vor putea virui. Dar este o imagine greșită, pentru că orice poartă are o poziție fixă, porțile nu umblă, porțile nu atacă. Elementul agesor în imaginea aceasta este Biserica, care vine în această lume care sunt porțile locuinței morților și vor să închidă oamenii în moarte. Și Biserica se duce și stă acolo ca o cetate care se apără dar în final este învingătoare. Cuvântul ne arată că Biserica se duce înainte și biruiește împărăția morții aducând la viață pe cei rânduiți de Dumnezeu pentru Împărăția Lui.
În final Îl vedem pe Domnul Isus Hristos și vedem și un sfârșit. Dar aș vrea să-l vedem în mod diferit.
Orice sfârșit prin care trecem poate să fie frumos sau poate să fie urât. Însă indiferent de cum este sfârșitul acela, dacă ai o perspectivă diferită decât oamenii care văd un sfârșit implacabil – sfârșitul sfârșitului – și că ceva nu mai este dincolo, atunci trăiești poate un moment de depresie și dacă e bine (că s-a sfârșit ceva frumos) și dacă e rău (că te-a nimicit) și acolo ai ajuns la final.
Dar sfârșitul acesta la care ne uităm și pe care-l vedem, este cumva diferit. Pavel ajunsese în Roma și pentru Pavel era un început. El era la un sfârșit care marca un început pentru că a ajuns la Roma și iată că doi ani de zile el a vestit Evanghelia la Roma.
Pentru Pavel, finalul călătoriei sale nu a fost unul în care să zică: „Vai, acum am ajuns la Roma, trebuie să aștept procesul…” Nu! Pavel a ajuns la Roma și imediat s-a uitat în stânga și în dreapta și pentru el a fost un început.
Aș vrea să avem perspectiva aceasta a lui Pavel, să vedem sfârșitul ca o platformă pentru un început, chiar dacă unii dintre noi vom ajunge la o închisoare din cauza credinței. Acolo să fie un început de vestire a lui Hristos în mediul acela. Orice sfârșit să fie privit ca un început!
Sfârșitul acesta trebuie privit ca un moment care marchează finalul unei etape, dar și începutul unui nou episod.
Ce frumos îl vedem aici pe Pavel care își sfârșea călătoria sa, dar începea o lucrare nouă.
Cuvântul nu ne spune cum el și-a sfârșit și viața. Însă istoria spune că Pavel a fost decapitat, dar pentru Pavel acel moment de decapitare, era o sfârșire a alergării sale: „Mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa!” Și pentru el era un început.
Ce frumos fi să ne privim și noi viața, dragii mei, în felul acesta: orice sfârșit să fie de fapt un început! Și să nu fim frânți de acel sfârșit, ci dimpotrivă să avem acel optimism de a privi momentul următor, pasul următor, chiar și viața în ansamblu.
Când ați terminat liceul și a venit sfârșitul cu graduarea, cu emoții, cu realitatea că te despărțeai de colegi, dincolo de aceste lucruri era un început la facultate. Pe urmă a trecut și facultatea și a venit graduarea și este un sfârșit. Dar după ce ai terminat, iată vine pasul următor, o slujbă, căsătoria – un început. Apoi ne parcurgem drumul până la sfârșitul vieții.
Un poet, atât de frumos surprindea în versuri chiar și momentul acela al sfârșitului vieții, care nu trebuie privit cu o disperare și cu o așteptare a disperării, ci ca un început pentru eternitate.
Teodor Pâcă spunea în poemul cu titlul „Scurtă despărție” în felul acesta:
„Vă las în valea-acestei stinse plângeri
Orice sfârșit vestește-un început,
Mă duc eu primul, sunt mai priceput,
Să pun din vreme șeile pe îngeri.
Zvântați c-un zâmbet aripile plânse
V-aștept la grajdurile de smarald.
Nu vă grăbiți, încă-i amiaz și cald,
Și eu v-aștept și chingile sunt strânse.
Când veți veni-n amurg, sub înserare,
Vom călări frumoși prin elizeu,
In cavalcadă, pan’ la Dumnezeu,
Descălecând la tronu-I, la picioare.
Ne-om proșterna cu frunțile alese
Pe lespedea de nouri, luminată,
Cel mai frumos din noi va spune: „Tată,
Ți s-au întors feciorii cu mirese.
Pe unde ne-ai trimis a fost și bine,
A fost și rău pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai scris să facem, am făcut,
Și nu te-a dat niciunul de rușine.
Acuma ne-am întors cu toți – ne iată!
Ce altă slujbă ne așteaptă, Tată?”
Nu vă spun cartea la care vom merge înainte, o las ca o surpriză. Dar suntem la acest sfârșit și acest sfârșit ne arată o Biserică pe care Domnul Isus a întemeiat-o și este autentică. Este mediul în care este vestită Evanghelia și este împărtășită dragostea.
Îl vedem pe un om care respiră Evanghelie. Vedem apoi o națiune care refuză, ca un avertisment pentru noi, cei care auzim și putem refuza Cuvântul. Și vedem în final un sfârșit dar care este platforma pentru un început.
Numele Domnului Isus Hristos care este și El în finalul acestei cărți să fie înălțat în viața noastră și în viața Bisericii Sale. Amin!