Una din manifestările înțelepciunii între cei ce suntem numiți fii oamenilor stă în întreruperea ocazională a mișcării noastre înspre moarte și lansarea unui exercițiu de privire retrospectivă a vieții prin care verificăm dacă suntem încă pe traiectoria corectă. Apostolul Pavel recomanda acest examen de verificare creștinilor din primul secol care trăiau în Corint, folosind următorii termeni: ”Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă!”.
Petru face același lucru când amintește ucenicilor lui Hristos de suficiența Evangheliei (2 Petru 1:3-4) și de râvna creștinilor pentru virtuțile prin care chemarea și alegerea lor este validată (2 Petru 1:5-10). Criteriul de verificare în îndemnul lui Petru este prin actualizarea periodică a lucrării Evangheliei în viața noastră și recalibrarea dedicării noastre în a trăi Evanghelia: ”De aceea, voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea , măcar că le știți și sunteți tari în adevărul pe care-l aveți. Dar socotesc că este drept, cât voi fi în cortul acesta, să vă țin treji aducându-vă aminte.” (2 Petru 1:12-13).
Principiul verificării și recalibrării nu este pentru cei doi mari apostoli doar un imperativ direcționat spre bisericile creștinismului timpuriu, ci a fost, întâi de toate, o rigoare personală, una din marile rezoluții pe care aceștia și-au clădit viața și lucrarea. Evaluarea frecventă a convingerilor și trăirii în lumina Evangheliei menține creștinul pe orbita chemării și alegerii sale. Apostolul Pavel face mereu recurs la aceste repere fundamentale (Rom. 1:1-6; 15:14-19; 1 Cor. 2:1-5, 4:1-16, 9:24-27, 15: 1-11; 2 Cor. 4:7-18, 6:1-10; 11:23-33; 12:11-21; Gal. 1:11-23, 2:1-16; Fil. 3:4-11), prin care el a putut spune aproape de finalul slujbei și a vieții sale: ”M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum, mă așteaptă cununa neprihănirii” ( 2 Tim. 4:6-8).
Acesta ar trebui să devină dezideratul cel mai înalt al oricărui credincios și, cu precădere, al oricărui slujitor. Dar cum am putea oare ajunge la o viață atât de plenar trăită în ecuația a cărei elemente sunt credința, sfințirea, proclamarea, suferința, răbdarea, bucuria și biruința? Un răspuns la această întrebare îl găsim în magistralul discurs rostit de Pavel în fața prezbiterilor din Efes (Fapte 20:17-35).
Pavel se afla la un moment critic al vieții sale. Aflat pe traseul de întoarcere din a treia sa călătorie misionară, Pavel este înștiințat de Duhul Sfânt că va urma o etapă dificilă și chiar finală a chemării sale apostolice (Fapte 20:22-23). Fără a fi intimidat de perspectiva suferinței pentru Cristos și pentru Evanghelie, Pavel anunță pe prezbiterii Efesului că el va da curs ascultării de Duhul, prilej cu care rostește înaintea lor una din cele mai mari rezoluții ale vieții sale: ”Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus” (Fapte 20:24). Fără nici cea mai mică ezitare, Pavel și-a continuat călătoria spre Ierusalim unde urma să înceapă etapa apostoliei sale în lanțuri, o vreme la Cezareea și, în final, la Roma. Parcursul acestui sezon de prizonierat a fost unul în care Pavel și-a păstrat înalta sa ținută apostolică la anvergura la care primise în Damasc chemarea ca apostol al Neamurilor. Și astfel, în una din cele mai grele perioade ale istoriei pentru creștini, Pavel își sfârșește cu succes chemarea și slujba. Dacă ar fi să-l întrebăm pe Pavel cum a reușit această performanță, el ne-ar vorbi și nouă, cum a vorbit prezbiterilor din Efes, despre reperele care au menținut viața și lucrarea lui pe coordonatele chemării sale.
Primul reper a fost integritatea. Deși unora li s-ar părea un clișeu de etică creștină, pentru Pavel, integritatea, a fost mult mai mult decât o simplă frazeologie teologică. El a știut că cel mai mic compromis ar pune în pericol mandatul său atât de prețios pentru Împărăția lui Dumnezeu: ”De aceea, mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Fapte 24:16). Spectrul integrității apostolice a lui Pavel a vizat întâi viața lui (Fapte 20:18-19), apoi învățătura pe care îl propovăduia (Fapte 20:20-21) și, în final, păstorirea bisericilor nou înființate (Fapte 20:26-27). Viața lui Pavel era ireproșabilă în ce privea umblarea lui cu Dumnezeu. Integritatea include ideea de integralitate, aspect prezent în viața curată a lui Pavel: ”Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit cu toată smerenia, cu multe lacrimi și în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor” (Fapte 20:18-19). Învățătura lui Pavel era bazată pe adevăr și ancorată în Evanghelie, de aceea genera multă împotrivire. Dar, în ciuda adversității, Pavel nu a făcut nici cea mai mică concesie, ci a predicat adevărul cu fidelitate: ”Știți că nu am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos.” (Fapte 20:20-21). Păstorirea lui Pavel avea amprenta slujitorului integru față de turma sa și față de Cel care l-a chemat, motiv pentru care apostolul avea conștiința curată: ”De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fapte 20:26-27).
Al doilea reper al vieții și slujirii lui Pavel fost dragostea. Deși Pavel avea o construcție cerebrală, el a iubit cu pasiune pe Hristos și Biserica Sa. Numai cine a iubit cu adevărat putea să dea expresie unui magistral poem al iubirii precum cel din 1 Corinteni 13. Bisericii din Efes, el dăruise trei ani din viața lui, în care ”zi și noapte, sfătuise cu lacrimi” pe fiecare credincios (Fapte 20:31). Motivația în trăirea sa pentru Hristos și în slujirea Bisericii a fost dragostea. Înainte de a-și exprima dragostea în toate epistolele sale, Pavel a iubit bisericile riscându-și, nu de puține ori, chiar viața pentru acestea.
Al treilea reper a fost smerenia. Pavel spune prezbiterilor Efesului: ”am slujit Domnului cu toată smerenia și cu multe lacrimi” (Fapte 20:19). In ciuda profilului său de lider înnăscut, Pavel nu a făcut uz de niciunul din tertipurile așa-numitului leadership de succes, ci și-a câștigat autoritatea prin slujirea celor slabi. În încurajarea sa finală el spune prezbiterilor: ”În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi” (Fapte 20:35). Pavel nu a simulat smerenia, ci a trăit-o în cea mai autentică formă. De aceea, el putea cere cu greutate și autoritate prezbiterilor să păstorească cu smerenie ”Biserica Domnului, pe care El a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20:28).
Din tot ce înțelegem în popasul lui Pavel în Milet pentru ultima sa întâlnire cu prezbiterii din Efes, nu putem trage decât o singură concluzie: Pavel și-a sfârșit bine alergarea și slujirea! De aceea, el poate sta înaintea noastră ca un exemplu demn de urmat, fiind calificat să devină un mentor al tuturor generațiilor de creștini din cursul istoriei: ”Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” (Evrei 13:7).
Noi ne surprindem adesea în dinamica vieții creștine în sezoane marcate de diferențe semnificative. Uneori suntem animați de o pasiune mistuitoare pentru Hristos, alteori trăim zile și luni de astenie spirituală. Marile viziuni se topesc deodată și dispar în mici activități de rutină care ne demobilizează din angajările de anvergură în care fusesem odinioară. Încrederea și vitalitatea sunt viciate de încercări care ne aruncă în deznădejde și depresie. Îndrăzneala și puterea în mărturie sunt urmate de lungi perioade de teamă și defensivă. Unitatea și dragostea care au marcat decenii de lucrare, pot fi complet anulate de conflicte și amărăciune. Sănătatea spirituală a unui sezon ajunge, astfel, într-o stare clinică precară, sau chiar într-una critică, riscând cronicizarea. Recuperarea din asemenea derapaje este anevoioasă și costisitoare.
Cum putem evita aceste zone mlăștinoase din traseul nostru spiritual sau lucrarea la care suntem chemați? Răspunsul se poate regăsi în pledoaria cu care am deschis acest articol: o examinare cât mai frecventă și onestă a stării noastre spirituale. Identificarea simptomatologiei din inventarul de mai sus ar trebui să ne așeze urgent într-o carantină a rugăciunii, postului și cercetării Cuvântului în vederea vindecării. Dumnezeu ne-a amplasat în mod suveran în cel mai potrivit moment al istoriei pentru noi, atât în ce privește viața noastră, cât și în ce privește chemarea noastră. Lamentarea că nu am trăit în alt timp sau alt loc este inutilă. Acum și aici este timpul și spațiul în care ne calificăm pentru cununa biruinței. Așadar, ”să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte”, privind ”țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus”, ”pentru ca nu cumva să ne pierdem inima și să cădem de oboseală în sufletele noastre” (Evrei 12:1-3).